Repere inconcludente

Nu-ncercați să mă-nțelegeți,

n-are rost să așteptați

Să am altfel de principii,

să accept alte cutume,

Nu-s prefață, nu-s postfață,

nici nu-s pus mereu pe glume,

Sunt un om, ca orișicare,

chiar vă rog să mă uitați!

Dacă vă interesează

cine sunt și ce gândesc,

Nu mă puneți în tiparul

ce-l gândiți a fi măsură,

Ezitând a pune-n umbră

corelări de conjunctură

Ci veniți pe lângă mine

cum ar fi normal, firesc.

Despre fapte ale zilei

ce nu au nimic ascuns,

Nu mai căutați jaloane,

nu le faceți voi repere,

Puneți vorba-n întrebare,

puteți chiar orice a-mi cere,

Fără timpi, morți, de gândire

oricând vă voi da răspuns.

Când vorbiți de miezul nopții

dacă știți că tot nu dorm,

Nu vă aplecați spre pietre

ci priviți cerul cu stele,

Luați aminte la detalii,

la distanța dintre ele,

Ca, știind că vi-s aproape,

s-aveți timp de somn enorm.

Urmăriți-mă pe față,

n-o faceți prin interpuși,

Fiți, de vreți, mereu vederii

fie zi, ori fie noapte,

Ca s-aveți real detalii

chiar cuvintele-mi din șoapte,

Și să nu mai dați crezare

unor mincinoși supuși.

Până ce veți înțelege

ce-i ușor de înțeles

Nu priviți răstălmăcirea

ca metodă concludentă,

Încercați să-mi fiți aproape,

cu privirea mai atentă

Și cu mintea larg deschisă

înspre drumu-mi clar ales.

Cu mine, de bine

Cu mine, spui, și-ai spus, că nu ți-e bine
Deși în mod paradoxal te enervezi,
Spunând că nu mai vrei să îmi cedezi,
Că locul cel dintâi îți aparține.

Iar uneori te pui la îndoială,
Pui la-ndoială faptele firești
Și îmi declari că nici nu mă iubești
În forma ce tu spui că-i ideală.

Prin umbre vechi te vrei acum descrisă,
Uitând de timp, ca minim amănunt,
Uitând de adevărul cel mai crunt
Că mi te-ai vrut, pentru vecii, promisă.

Și nu mai vezi departe, doar aproape
Concretului îi mai permiți idei,
Fiindu-i vieții, în prim-plan, temei,
Ca nu cumva controlului să-ți scape.

Dar fără mine nu îți este bine,
Nu poți să treci de-al dorului tumult,
Și, clipelor, când îți dorești mai mult
Le dai în dar doar simplele rutine.

Când ți se-arătă noaptea că-i reală
Și miezul ei ia formă de tipar,
Simți că firescul vieții calendar
Îți cere, despre treceri, socoteală.

Și-așa-ți aduci aminte, iar, de mine,
Gândindu-te că poți să îmi cedezi,
Uitând, prin fapte să te enervezi,
Că, totuși, doar cu mine-ți este bine.

Amprentă de tărâm

Sunt puntea către alt tărâm,
Cu pas deschizător de cale,
Pus ca amprentă-n caldarâm,
Contrând ideile morale.

Contrar ideii de proscris,
Chiar cu speranțele ucise,
Vă sunt, așa cum am promis,
Făuritor de-nalte vise.

Și sunt reper când, prin furtuni,
Uitați de zilele senine,
Crezând în ternele minuni
Întemeiate pe suspine.

Cu pasul meu, greu, apăsat,
Părând de multe ori agale,
Urme în urmă am lăsat
Să știți fugi de-a vieții vale.

Mereu veți ști că-s lângă voi,
Oricum ar fi să fie viața,
Ca vestitor de vremuri noi
Când voi vedeți în jur doar ceața.

Idee voi putea să fiu
Când veți găsi urmări în fapte,
Nemuritor, de-a pururi viu,
Văzut, simțit, în miez de noapte.

Și chiar când nu mă veți simți,
Cuprinși de-a vieții oboseală,
La voi, în vise, voi veni,
Ca să scăpați de îndoială.

Sunt lupul alb ce rar e întâlnit,
Ce nu stă locului o clipă
Și chiar de-i trist și nedormit
Nu-și simte viața în risipă.

Contur de pereche

La ceas de seară stau în așteptare
Oprind din arderi stelele ce cad,
Reîntregind a vieții întâmplare
Ce-a readus pâraie vechi în vad.

Tivind un colț zilei începute,
Avidă de-a ne-mpinge în neant,
Răgaz nu am căci știu, mi-s cunoscute,
Cele ce poartă marca 'important'.

Stea lângă stea... Se vede, în pereche,
Lumina dau, la schimb nu cer nimic
Și nu se tem de cei ce, la ureche,
Minciuni nerușinate le tot zic.

Chiar noapte ce o cred, cei mulți tăcută,
Dă multor adevăruri un contur
Prin care lumea e altfel văzută,
Prin orizontul ei mereu obscur.

Tocmai așa tăcerea ei vorbește
Cu cei ce vor s-audă timbru-i clar
Păstrând un ritm ce nici nu se grăbește,
Nici nu se vrea o trecere-n zadar.

Și doar așa, din visele uitate
Printr-un cotlon al multor amăgiri,
Se regăsește clipa care poate
Redefini firești redefiniri.

Miză de criză

Azi toată omenirea e în criză,
și-i tot mai mare lipsa de idei,
cum mare e și lipsa de temei
la cei ce pun chiar libertatea miză.

Mulți sunt cobai ai propriei neștiințe,
ei sunt cobai ai lipsei de-adevăr,
de-aceea iau extremele-n răspăr
și-și au idolatriile credințe.

Privesc mereu, în jurul lor, cu frică,
chiar de dușman iau simplul calendar,
văzând că ei sunt trecere-n zadar,
și asta, viața, mult le-o mai complică.

În frica lor, ce spun c-o au, de moarte,
stă lipsa de motiv și hotărâri
de a trăiri urcări și coborâri
în drumul ce așa e-n spre departe.

Dar drumul lor, voit pe scurtătură,
nu are loc de drumul tuturor,
împiedicat de-al umbrelor decor
și mult prea multa lipsă de măsură.

Mișcarea de repere în derivă
are un rol, spun cei fricoși, normal,
că nu-i firesc să fii principial
și nici să ai o largă perspectivă.

O mare, tot mai mare-nghesuială
se vede-n închinarea pe la porți
de parcă pe pământ trăiesc doar morți,
avându-și viața simplă brambureală.

Tocmeala e la mare prețuire,
principii vechi, mințit, se ocolesc,
găsind pe cei ce doar la bani gândesc
cum tot vorbesc de marea dăruire.

Se zvârcolește lumea, criza-i mare,
mulți fug de-a se gândi la viitor,
alții visează drum înălțător
fugind și ei de semnul de-ntrebare.

Nimic nu-i clar, scăparea nu se vede,
norii furtunii sunt la orizont,
tăcerea e chiar ea al luptei front,
dezastrul mondial se întrevede.

Eu și după mine

Vor spune, unii, cândva, c-am murit,
Iar alții doar c-am încetat din viață,
Fiind, de multele probleme, obosit,
Și prins când evadam prin copci de gheață.

Tăcerii mele se va da un sens
Lipsit de evidente argumente,
Deși se va dori un clar consens
Între idei lipsite de amprente.

Și vor mai spune, mulți prea mulți, povești,
De care n-am avut nicicum știință,
Numindu-se cei dătători de vești
Despre puțina-mi minte și voință.

În lipsa mea, criteriul va fi clar,
Uitând să ia la adevăruri seama,
Furat de marea trecere-n zadar
A celor ce își au, credință, teama.

Necunoscuții zice-vor că știu
Pe unde pașii mi i-am dus să meargă
Din zori de zi până în la ceas târziu
Ca urmele prin fapte să se șteargă.

Nemaivăzându-i, nu se vor opri
În încercarea lor de-ași face nume,
Istoria să-i poată aminti
Ca trecători, umili cândva, prin lume.

Vorbi-vor cei ce n-au nici un motiv
Despre credința mea în veșnicie
În felul lor, tot timpul evaziv,
Voind cuvântul spus oricum să fie...

În replici neputând să mă implic,
Îi voi lăsa cum vor să se arate,
S-arate că au sufletul prea mic
Și-nfig cuțitul totdeauna-n spate.

Orice s-ar spune, n-o să fie tot,
Nici adevăruri n-or să fie toate,
Știu însă că, prin moarte, am să pot
Să am reala, pură, libertate.

Contraexces

Crăciunul abia vine... A-nghețat
Uimit că lumea spune că-l așteaptă
Voindu-se a fi mai înțeleaptă,
De-ar ști ce va urma cu-adevărat.

Stă undeva, ascuns printre priviri
Ce, lângă umbre, se găsesc pierdute,
În așteptarea clipelor vândute
Atâtor multe alte rătăciri.

Se știe azi ajuns un fel de târg
În care viața-i pusă-n galantare
La preț de excedentă relevare
A nevoinței ce a dat în pârg.

Și nu mai e nimic din tot ce-a fost,
Pentru o lume ce mereu se teme,
Punând accent continuu pe probleme
Ce sunt legate de al vieții rost.

Zăpezile-au rămas prin amintiri,
Și mult rea rar se-ntâmplă să mai ningă,
Când Cerul abia poate să distingă
Ape curgând de cele-n rătăciri.

Focul în sobă e un lux major,
Idilic semn al clipei efemere,
Prin care unii spun că au putere,
Să treacă de ieșirea din decor.

De-al iernii ger poveștile vorbesc
Dar greu mai pot să fie înțelese
În vremea-n care marile excese
De adevărul vieții se lipsesc.

Nici un motiv nu-i prea convingător
Zorii să fie semn că o să vină
O nouă zi cu drumu-i lumină,
Cu necesarul pas în viitor.