Așteptări cutumiare

Dezastru e prin lume... şi prin ţară,
Iar oamenii nu ştiu exact ce vor,
Aşteaptă un Mesia să apară,
Un Mesia gândind în locul lor.

Şi peste tot se moare... şi se moare
Otrăvuri şi iluzii tot plătind
Celor ce vând idei înălţătoare,
Naivilor ce-n jocul lor se prind.

Sub ape răzvrătite stau să cadă
Iluzii ce în case s-au ascuns,
Convinse ca în oameni să se-ncreadă
Mai mult decât firesc şi-ndeajuns.

Se ard de tot principii şi cutume,
Într-un prăpăd al bruştelor schimbări
Voite de nebuni ce vor să-ndrume
Dând ei mereu răspunsuri la-ntrebări.

Furtunile din ceruri se coboară
Să umple-al apei vad mult însetat,
Dar malul lui stricat trage pe sfoară
Pe cei ce, fără minte, l-au mutat.

Şi-n revărsarea lor, o lume mică,
Lipsită de credinţă şi idei,
Minciunii firu-n patru tot despică,
Găsind elucubraţiei temei.

Iar valul fierbinţelii se-ntăreşte,
Pe zi ce trece se transformă-n foc,
Răzbunător pe omul ce-şi doreşte,
În faţa lui nimic să n-aibă loc.

Alte-ntâmplări continuă să vină,
Dând peste cap un aşa zis-normal,
Dar noi, cu mintea noastră prea puţină,
Suntem seduşi de panicardul val...

Haos de morișcă

Sunt vremurile noi prea schimbătoare,
Nimic nu se păstrează prin normal,
Deşi nimic nu este nou sub soare,
Naivii, tot mai mulţi, se cred pe val.

Cei ce sunt nărăviţi şi tot contestă
Valoarea celor ce mai şi gândesc,
Au doar idei ce cred că îi atestă
Făuritori de adevăr lumesc.

O nebunie, fără de măsură,
E adevărul fiecărei zi,
Justificată doar prin marea ură
A celor ce, corect, nu pot trăi.

Mereu stau aruncate, la vedere,
Idei ce par lipsite de cusur
Argumentate doar de o părere
Că altfel viaţa are rost obscur.

O tainică, hoatică, morişcă
Se tot învârte-n sens constant invers
Să ţină-n loc pe toţi cei ce se mişcă
Şi-n cerc închis să-şi aibă bunul mers.

Iar cercu-i tot mai strâns, şi se tot strânge,
Tinzând mereu către un punct, final,
Punctul în care viaţa se constrânge
La simplă vieţuire-n mod banal.

Şi totul este putred, în esenţă,
Orice mişcare duce-n derapaj,
Dar mult prea lăudată, cu demenţă,
Din lipsă de principii şi curaj.

Mereu se vrea continua schimbare,
Precum o vor schimbatele păreri
Sau după cum vor cei cu gura mare,
În regăsirea lor pe nicăieri.

Alergare-n disperare

Pe drumuri azi e mai puţină viaţă
Şi animale mor, şi oameni mor...
Moartea și-arată unica ei față,
Fără să-i fie teamă de decor...

E multă, tot mai multă alergare,
Şi tocmai ea e drum spre nicăieri,
Fiind mereu sub semn de întrebare,
Un punct al nesfârşitelor poveri.

Se-aleargă, încontinuu, nebuneşte,
Admonestaţi sunt cei ce stau pe loc,
La adevăr mai nimeni nu gândeşte,
Şi nici la altă cale, de mijloc.

Oprirea e motiv de enervare,
De forfotă şi zbucium nesfârşit,
Că nimeni, timp, de aşteptări nu are,
Şi nu se vrea de întâmplări oprit.

Orice ar fi altfel, e-o barieră
Ivită în moment inoportun,
Chiar clipa, cu durata-i efemeră
Prin însăşi ea porneşte un taifun.

Mimarea e mereu omniprezentă,
Cortină sau un simplu paravan
Al lipsei de urmare ori amprentă
Şi-al gândului dator primului plan.

Contează doar ideea de viteză,
Şi fuga nefirească de trecut,
Plecând de la fragila ipoteză
Că-i totul, dinainte cunoscut.

Omu-i deja un simplu sloi de gheaţă,
În schema cu decorul schimbător,
Şi nu vorbeşte nimeni despre viaţă
Suntem prea prinşi în graba tuturor.

Concludență seductivă

Ce-ar fi de spus?... Cuvintele-s puţine,
Nu pot cuprinde-ntregul necuprins
Al vieţii regasite prin ruine
Din vremea când credeam că sunt învins.

Printre căderi, privind spre mai departe,
Nu m-am lăsat de timpuri noi sedus,
Numindu-mă reperul ce desparte
Lumi ce sunt jos, de lumile de sus.

Nu pot să fac din lacrimi o poveste
Deşi întreaga lor poveste-o ştiu,
Dar pot să dau, cui vrea pricepe, veste
Că sunt prezent şi nu trăiesc pustiu.

Am lumea tot mai bine definită,
Chiar ea, în multe lumi, acum s-a rupt,
Simţindu-se mai bine împărţită,
Sedusă de-al căderii rost, abrupt.

N-am ce s-aleg, las viaţa să aleagă,
Fiindu-şi ea alegerii motiv,
Putând astfel mai bine să-nţeleagă
Principiul concludent imperativ.

Că bine e pe ea o las a spune,
Fac tot ce pot să nu schimb mai nimic,
Să văd chiar şi-n furtună zile bune,
Drumul firesc să nu îl mai complic.

Altceva ce să spun? Nu am cuvinte
Prin care să adaug fantezii
Ca să arăt ce multe-mi trec prin minte
Ca trăitor în nopţi mereu pustii...

Tot ce mai am de spus o spun prin fapte,
Când ele vin cu totu-ntâmplător,
O spun în plină zi ori plină noapte,
Oricum, spre cunoştiinţa tuturor.