Contraexces

Crăciunul abia vine... A-nghețat
Uimit că lumea spune că-l așteaptă
Voindu-se a fi mai înțeleaptă,
De-ar ști ce va urma cu-adevărat.

Stă undeva, ascuns printre priviri
Ce, lângă umbre, se găsesc pierdute,
În așteptarea clipelor vândute
Atâtor multe alte rătăciri.

Se știe azi ajuns un fel de târg
În care viața-i pusă-n galantare
La preț de excedentă relevare
A nevoinței ce a dat în pârg.

Și nu mai e nimic din tot ce-a fost,
Pentru o lume ce mereu se teme,
Punând accent continuu pe probleme
Ce sunt legate de al vieții rost.

Zăpezile-au rămas prin amintiri,
Și mult rea rar se-ntâmplă să mai ningă,
Când Cerul abia poate să distingă
Ape curgând de cele-n rătăciri.

Focul în sobă e un lux major,
Idilic semn al clipei efemere,
Prin care unii spun că au putere,
Să treacă de ieșirea din decor.

De-al iernii ger poveștile vorbesc
Dar greu mai pot să fie înțelese
În vremea-n care marile excese
De adevărul vieții se lipsesc.

Nici un motiv nu-i prea convingător
Zorii să fie semn că o să vină
O nouă zi cu drumu-i lumină,
Cu necesarul pas în viitor.

Cuvântul la hotar

Dacă-i nevoie drumul mi-l voi duce
În locu-n care drumurile duc,
Așa cum sunt, purtând fireasca-mi cruce
Fără să-ntreb pe unde s-o apuc.

Nu sunt stăpân, n-am minima putere
Ca să trăiesc ori, cumva, să amân
Clipa ce știe cum, printr-o durere,
Mi-e dat să plec ori, altfel, să rămân.

Nici nu-mi propun ceva, numit, de seamă,
O zi în minus sau o zi în plus,
De nici o cale nu îmi este teamă,
Nu-s eu, față de alții, mai presus.

Accept orice, chiar dacă am regrete
Că m-am pierdut, de multe ori, pe drum
Sau am băut, mințind că îmi e sete,
Pelin amar amestecat cu scrum.

Și-aș bea din nou dacă ar fi nevoie,
Fără să spun, fricos, că e prea mult,
Fără să cer la cei din juru-mi, voie,
La fel ca-n vremuri ce-au apus ocult.

Că ceva poate fi mai rău... Nu-mi pasă,
Cu doar o moarte vieții-i sunt dator,
Iar grija ei n-o am, nu mă apasă,
În grija ei mă las ca să și mor.

Trăiesc și am trăit coincidențe,
Dualitatea lor nu-i un concept
În care fapte fără elocvențe
Intră în rol extravagant, inept.

Asta e tot... N-am să mă pot opune,
Și nici nu vreau cumva să mă opun,
Concretul va fi dat să încunune
Ideile ce-n fapte mă transpun.

Chilipir speculativ

Domnitorii țării-au înghețat,
Duși de cei de astăzi în uitare,
Ocupați cu-a vieții disperare
Ce îi vrea uitând ce-au învațat.

Nu mai au nici în poveste loc,
Nici chiar în istorii prescurtate,
Că prin dorul lor de libertate
Pot porni idei de jar și foc.

Au fost scoși din cărți, fără motiv,
Și ascunși cu grijă-n calendare
Căci ideea străjii la hotare
Azi e un defect speculativ.

Nu mai au nimic, acum, de spus,
Li s-a dat doar dreptul la tăcere,
Hotărât-au cei de la putere,
Cei ce cred că vieții-s mai presus.

Unii-și au renumele schimbat
Din idei ținând de interese,
Puși în turma marilor excese
Ce ne scot azi țara la mezat.

Fantezii cu iz de aventuri
Sunt și astăzi puse la vedere
De cei roși de-a patimii putere,
Spre mărirea celor mulți obscuri.

Se rescriu istorii, se prescriu
Fapte ce-au rămas nepedepsite,
Prin idei de-a dreptul măsluite
De un biet savant chilipirgiu.

Domnitorii țării zac uitați
Puși, de niște inși cu minți optuze,
Drept modele de idei confuze,
Aventurieri controversați.

Mărunțiș de amănunt

Văd trupul cum orgoliului ți-l vinzi,
Ca să-nțeleg, cumva, că fugi de mine,
Și să-mi arăți că rolu-ți aparține,
Și că, oricând, poți focuri să aprinzi.

Simțirile, deși tu știi, decad,
Pui gândului o grea, prea grea, povară,
În zori de zi sau chiar la ceas de seară,
Pe viață pui accentul retrograd.

Gândeai cândva, ceva, de un alt fel,
Dădeai și-atunci orgoliului valoare,
Crezând că ești o lacrimă de soare
Pusă-n consum cu rost de-a fi model.

Și te vindeai, spunând că e firesc
Alintul unor vorbe mincinoase
Dacă prin fapte îți aduci foloase,
Chiar dacă alții doar te folosesc.

Din obicei, dar tot la fel, mințind
Te tot opui ideilor reale
Reinventând meniri universale,
De tine, fără voia ta, fugind.

Găsești, dispre trecut, împotriviri
Ce n-au valori cumva recunoscute,
Simțirilor ce ție-ți sunt plăcute.
Le tot aduci morman de-nvinuiri.

Acum pui preț altfel, pe amănunt,
Răstălmăcind concretul unui bine,
Pe care-l faci, așa cum îți convine,
Umbrit de sensul unui gând mărunt.

Extrem balans

Abia acum înveți trăi iubirea,
Din multele-ți greșeli te regăsești
Ca timp să ai să-ți împlinești menirea,
Și vieții rost firesc să dăruiești.

Încă nu crezi că semn de tinerețe
Ți-apare-n ochi și-i schimbător de chip
Când faptei îi dai rost și frumusețe,
Negând c-ar fi furtună de nisip.

Extremele constant se conturează
Când uiți să-ți ai motive-n mod real
Voind să știi că altceva urmează
Fixate de un prag perfect normal.

Acum, altfel decât credeai odată,
Nu-ți mai dorești exemplul clandestin
Al unei lumi în falduri îmbrăcată,
Punând accent pe-al nopții rol meschin.

Încet, încet, te lași să fii simțire,
Fugind de simple, biete încercări
Ce nici ca simulacru de iubire
Nu s-au vădit motiv de mari chemări.

Din tot calupul faptelor trecute,
Cu rostul pus în puncte de suspans,
Te mai opresc concluzii absolute
Și uiți de-al concordanțelor balans.

Ideile-ți, cândva doar ideale,
Azi au contur de faptă și efect,
Dând existenței motivări reale,
Punctând, fără erori, direct, perfect.

Te lași, acum, prin simplități, prezentă
În darul ce devii pe prag de zi,
Fiindu-ți tresărirea evidentă,
Voindu-mă în tine-a nemuri.

Faldul de orgoliu

Tu stai acum în umbră de răscruce,
Atentă şi la pasul următor,
Voind să ştii ce căi or să apuce
Ideile din timpul viitor!

Şi-mi spui mereu că, în sfârşit, faci pace
Cu gândul tău, nu îl mai ţii ascuns,
Altceva nu mai vrei, nici nu ţi-ar place,
Concret vorbind îţi eşti îndeajuns.

Dar toate-s numai vorbe, din mândrie,
Orgoliului îi dai, forţat, avânt,
Fără să vezi că ce va fi să fie
Nu se va vrea fixat de-al tău cuvânt.

Nici stânga şi nici dreapta nu se-adună
Sub un stindard de far îndrumător,
Lăsând cortina plină de minciună
Să-ţi fie unic, elocvent, decor.

Libertinaju-ţi pare libertate
Sub faldul unui gând înşelător
Când crezi că un cuţit înfipt în spate
Este un semn distict de vis şi dor.

Îţi pui un nume şi îţi dai renume,
Ticsind idei ce n-au măcar contur,
Avidă de priviri de la o lume
Ce vede doar ceea ce ţii în jur.

Şi ai în jur destule umbre fade,
Şi indivizi a toate doritori,
Ce-s prefăcuţi, voind doar să te prade,
Dornici mereu de-a fi cuceritori.

Încă mai spui că de nimic nu-ţi pasă,
Că eşti în plină forţă şi avânt,
Dar ştiu că stai de-o vreme-nchisă-n casă,
Sperând că e crezut al tău cuvânt.

Convergențe de urziri

Când tu ţi-l vezi străin pe cel de-aproape,
Şi-l vezi ca mărăcine, ghimpe, scai,
Cât crezi că adevărul n-o să-ţi scape
S-arăţi ce gânduri şi ce suflet ai?

O lacrimă de cade, din durere,
N-o poţi usca, nu poţi nicigând s-o ştergi...
Cum poţi să crezi că viața-i o plăcere,
Când printre lacrimi multe vrei să mergi?

Oricât te-arăţi gândind spre mai departe,
Şi dai, vorbirii inimos contur,
Când faptele-s morman de oale sparte,
Cum poţi vorbi de rău pe cei din jur?

Poţi vorbelor să dai contururi multe,
Din fantezii urzind multe poveşti,
Dar când, de fapt, arunci, subtil, insulte,
Tu ştii, fără tăgadă, ce urzeşti...

Dar cum eşti tu de cel ce-l ai aproape
Când înspre el privirile-ţi nu merg
Şi, din trecuturi, vrei să se dezgroape
Idei ce înspre tot ce-i rău converg?

Cum te priveşti, târziu, în miez de noapte
Ştiindu-l singur, însetat, flămând,
Plin de-ntristarea multor, zise, fapte
Ce niciodată nu i-au stat în gând?

Tu cum te simţi, cum defineşti isprava,
Când nu-ţi faci timp de bine să vorbeşti
Pe cel ce-l vezi gustând mereu otrava
Pornirilor prin care-l tot jigneşti?

În jurul tău e gol prin goliciunea
Ce ţi-ai făcut-o viselor temei,
Şi-ţi e întunecată raţiunea
Că tu nu poţi, dar multe, altfel, vrei...

Stradă cu măști

Fără idei ies măştile pe stradă
Nu mai gândesc, ştiu doar ceea ce-i spus,
În nici un caz ochi nu mai au să vadă
Un altceva, firesc şi nesupus.

Un idol consacrat prin vorbe multe
Şi-au luat prin negândiri şi nesimţiri
Ca nu cumva de suflet să asculte
Cei doritori, continuu, de înrobiri.

Cu detractorii au căzut la pace,
Cu nesupuşii caută război,
Dar gesturile firii sunt sărace,
Mascaţii sunt, de rațiune, goi.

Plimbându-se, cu gândul stau la frică,
Şi la feriri de tot ce au în jur,
La firu-n patru care se despică
Numind firescul drept concret sperjur.

Vederii negăsind o perspectivă,
Negând că orizontu-i luminos,
Mersul ni-l văd plutire în derivă,
Şi zâmbetul un rânjet furios.

Şi parcă tot mai multe se arată,
Şi parcă trecătorii se răresc,
Iar zâmbetul e-amar... Un fel de plată
Celor ce mint, ştiind ce măsluiesc.

Orice idee în esenţă-i fadă,
Când se propteşte-n tot ce e finit
Că nu mai vrea s-audă ori să vadă
Ce-nseamnă plus şi minus infinit.

Nu au idei, nu vor să mai gândească,
Sunt fără gând spre vremuri de apoi,
Privesc în gol, vor doar să se ferească
De cei ce nu-s de raţiune goi.

Întâmplare prin schimbare

Se-ntâmplă multe şi se schimbă multe,
Şi multe chiar ciudate ni se par
Când viaţa pare trecere-n zadar,
De noi voind puţin să mai asculte.

Lipsit de sens, ne încordăm a crede,
Un gând ce n-are, zicem, un motiv,
Numindu-l rătăcit şi instinctiv,
Şi-l acuzăm că prea puţine vede.

Ajungem totuşi la dovada clară
Că noi, de noi, suntem chiar temători
Şi ne supunem marilor erori
Tot aşteptând minunea să apară.

Dar şi aşa, credem că ne reţine
Sintetizări pornite din temei,
Când viaţa-şi pune, împotriva ei,
Ideea că ea, clar, nu-şi aparţine.

Ţi-s vorbele, de ceva timp, ciudate,
Prinse-n concretul zis pre-văzător,
Ştiindu-le pe toate întâmplate,
Într-un trecut privit din viitor.

Şi, tot ciudat, ţi-e modul de-a le spune,
Dând orizontul nopţii în vileag,
Când luna pare cumva că apune
Drept mărturie pasului pe prag.

Nici eu nu sunt cu fapta mai departe,
Sunt nou venit, din lumea nimănui,
În lumea-n care totul se împarte
Iar omul, liber, nici în vise nu-i.

Prin multe întâmplări tu eşti schimbarea,
Şi eşti pornire cu motiv firesc
De-a fi, încă o dată, întâmplarea
În tine nemurirea să-mi găsesc.

Requiem pentru Tincuța

S-a întâmplat ceva... Ceva cuidat,
Numai atât în vorbe mai pot spune,
Absurd și greu, prea greu, de acceptat,
Cuvintele refuză să se-adune...

Venise vremea cerului senin,
Norii uitau, parcă voit, să plouă,
Lăsând speranțe gândului deplin
Că viața se va ști o viață nouă.

Pas elegant se arăta în mers
Albul era reper de puritate,
Ce lumina întregul univers
Cu-nsemnul lui de clară-ntâietate.

Nimic nu se găsea extravagant,
Pasul era model de eleganță,
Concret, firesc și-n sine impozant,
Nestăvilit de-a lumii ignoranță.

Intrase totul pe un drum normal,
Intrase și absurdu-n insolvență,
Lăsând fără motiv faptul banal
În forma-i de concret și persistență.

Furtuna a venit fără vestiri,
Fără a da un semn de-nnourare,
Născând idei de mari nelămuriri
Și-un semn îndurerat de întrebare.

Și fulgere, din Ceruri, au căzut,
Lovind fără de milă ori credință,
Ca să trimită totul în trecut,
Ba chiar și existența în neființă.

Ceva ciudat... absurd s-a întâmplat,
Când tu priveai, Tincuța, către soare,
Spre Ceruri și pe tine te-a-nălțat,
Și-acolo te-a păstrat, nemuritoare...

Vestire de decor

În vremea-aceasta plină de gâlceavă,
Eu încă vin, nu să vă spun poveşti,
Vin cu idei şi vin să vă dau veşti,
Că viaţa întru totul ni-i bolnavă.

S-a inventat un cumul de motive,
Fixate de absusrdul redundant
Prin care tot ce pare important
Pune pe rol repere prezumtive.

Poate greşesc şi mă înșel amarnic
Gândind că a vă spune-i ceva bun,
Doar fiindcă văd că ţevile de tun
Vă fac al vieţii drum un drum zadarnic.

Simt mai mereu... N-aveţi nici o plăcere
Oglinzilor să deveniţi reper
Când ridicaţi privirile spre Cer
Dorindu-vă avere şi putere.

Clar nu vă e ţi nici nu vă e bine
Când drumul pare mult ocolitor,
Pierdut, ca importantă în decor,
Spunând că nu îl vreţi, nu v-aparţine.

De-aţi fi atenţi, de-aţi vrea să ştiţi mai multe
Aţi acceptaţi că viaţa, prin greşeli,
Prin graba spre multiple linguşeli,
E un pamflet cu replieri oculte.

Nu vă convine când, fără ştiinţă,
Luaţi în vorbe ceva cunoscut,
Spunându-vă că mult l-aţi prefăcut,
Menindu-l a vă fi spre biruinţă.

Eu vin cu vorbe, vin şi dau de veste,
Vestesc idei pe care le-aţi gândit,
Spunându-vă că jocul s-a sfârşit,
Iar voi vă faceţi, singuri, de poveste.

Așteptări cutumiare

Dezastru e prin lume... şi prin ţară,
Iar oamenii nu ştiu exact ce vor,
Aşteaptă un Mesia să apară,
Un Mesia gândind în locul lor.

Şi peste tot se moare... şi se moare
Otrăvuri şi iluzii tot plătind
Celor ce vând idei înălţătoare,
Naivilor ce-n jocul lor se prind.

Sub ape răzvrătite stau să cadă
Iluzii ce în case s-au ascuns,
Convinse ca în oameni să se-ncreadă
Mai mult decât firesc şi-ndeajuns.

Se ard de tot principii şi cutume,
Într-un prăpăd al bruştelor schimbări
Voite de nebuni ce vor să-ndrume
Dând ei mereu răspunsuri la-ntrebări.

Furtunile din ceruri se coboară
Să umple-al apei vad mult însetat,
Dar malul lui stricat trage pe sfoară
Pe cei ce, fără minte, l-au mutat.

Şi-n revărsarea lor, o lume mică,
Lipsită de credinţă şi idei,
Minciunii firu-n patru tot despică,
Găsind elucubraţiei temei.

Iar valul fierbinţelii se-ntăreşte,
Pe zi ce trece se transformă-n foc,
Răzbunător pe omul ce-şi doreşte,
În faţa lui nimic să n-aibă loc.

Alte-ntâmplări continuă să vină,
Dând peste cap un aşa zis-normal,
Dar noi, cu mintea noastră prea puţină,
Suntem seduşi de panicardul val...

Haos de morișcă

Sunt vremurile noi prea schimbătoare,
Nimic nu se păstrează prin normal,
Deşi nimic nu este nou sub soare,
Naivii, tot mai mulţi, se cred pe val.

Cei ce sunt nărăviţi şi tot contestă
Valoarea celor ce mai şi gândesc,
Au doar idei ce cred că îi atestă
Făuritori de adevăr lumesc.

O nebunie, fără de măsură,
E adevărul fiecărei zi,
Justificată doar prin marea ură
A celor ce, corect, nu pot trăi.

Mereu stau aruncate, la vedere,
Idei ce par lipsite de cusur
Argumentate doar de o părere
Că altfel viaţa are rost obscur.

O tainică, hoatică, morişcă
Se tot învârte-n sens constant invers
Să ţină-n loc pe toţi cei ce se mişcă
Şi-n cerc închis să-şi aibă bunul mers.

Iar cercu-i tot mai strâns, şi se tot strânge,
Tinzând mereu către un punct, final,
Punctul în care viaţa se constrânge
La simplă vieţuire-n mod banal.

Şi totul este putred, în esenţă,
Orice mişcare duce-n derapaj,
Dar mult prea lăudată, cu demenţă,
Din lipsă de principii şi curaj.

Mereu se vrea continua schimbare,
Precum o vor schimbatele păreri
Sau după cum vor cei cu gura mare,
În regăsirea lor pe nicăieri.

Alergare-n disperare

Pe drumuri azi e mai puţină viaţă
Şi animale mor, şi oameni mor...
Moartea și-arată unica ei față,
Fără să-i fie teamă de decor...

E multă, tot mai multă alergare,
Şi tocmai ea e drum spre nicăieri,
Fiind mereu sub semn de întrebare,
Un punct al nesfârşitelor poveri.

Se-aleargă, încontinuu, nebuneşte,
Admonestaţi sunt cei ce stau pe loc,
La adevăr mai nimeni nu gândeşte,
Şi nici la altă cale, de mijloc.

Oprirea e motiv de enervare,
De forfotă şi zbucium nesfârşit,
Că nimeni, timp, de aşteptări nu are,
Şi nu se vrea de întâmplări oprit.

Orice ar fi altfel, e-o barieră
Ivită în moment inoportun,
Chiar clipa, cu durata-i efemeră
Prin însăşi ea porneşte un taifun.

Mimarea e mereu omniprezentă,
Cortină sau un simplu paravan
Al lipsei de urmare ori amprentă
Şi-al gândului dator primului plan.

Contează doar ideea de viteză,
Şi fuga nefirească de trecut,
Plecând de la fragila ipoteză
Că-i totul, dinainte cunoscut.

Omu-i deja un simplu sloi de gheaţă,
În schema cu decorul schimbător,
Şi nu vorbeşte nimeni despre viaţă
Suntem prea prinşi în graba tuturor.

Concludență seductivă

Ce-ar fi de spus?... Cuvintele-s puţine,
Nu pot cuprinde-ntregul necuprins
Al vieţii regasite prin ruine
Din vremea când credeam că sunt învins.

Printre căderi, privind spre mai departe,
Nu m-am lăsat de timpuri noi sedus,
Numindu-mă reperul ce desparte
Lumi ce sunt jos, de lumile de sus.

Nu pot să fac din lacrimi o poveste
Deşi întreaga lor poveste-o ştiu,
Dar pot să dau, cui vrea pricepe, veste
Că sunt prezent şi nu trăiesc pustiu.

Am lumea tot mai bine definită,
Chiar ea, în multe lumi, acum s-a rupt,
Simţindu-se mai bine împărţită,
Sedusă de-al căderii rost, abrupt.

N-am ce s-aleg, las viaţa să aleagă,
Fiindu-şi ea alegerii motiv,
Putând astfel mai bine să-nţeleagă
Principiul concludent imperativ.

Că bine e pe ea o las a spune,
Fac tot ce pot să nu schimb mai nimic,
Să văd chiar şi-n furtună zile bune,
Drumul firesc să nu îl mai complic.

Altceva ce să spun? Nu am cuvinte
Prin care să adaug fantezii
Ca să arăt ce multe-mi trec prin minte
Ca trăitor în nopţi mereu pustii...

Tot ce mai am de spus o spun prin fapte,
Când ele vin cu totu-ntâmplător,
O spun în plină zi ori plină noapte,
Oricum, spre cunoştiinţa tuturor.

Zădăricirea prin ferire

Voi cei ce vreți mereu să stați în casă,
Când credeți că vă este totul clar,
De viața voastră, totuși, vă mai pasă,
O vreți trecută grabnic și-n zadar?

Când acceptați că doar așa e bine,
Crezând că în bârlog sunteți feriți,
N-ajungeți să gândiți că-i o rușine
Ascunși de ochii lumii să muriți?

Ce-i adevărul? Vi-i destul a crede
Că tot ce e știut vă e și spus,
Că ceea ce-i ascuns se întrevede
Când pe temeiul just e suprapus?

Unde ajungeți? Mai voiți a merge
Pe drumul ce-l aveați, concret, de mers
Și urmă să lăsați ce nu se șterge
Să nu o luați cumva în sens invers?

Și dacă, totuși, vreți să stați în case,
Fiindu-va voința crez suprem,
Ce-aveți cu cei ce-aleg să nu se lase
Pierduți în turma celor ce se tem?

Ce vreți cu voi e gând ce v-aparține,
Puteți să-l înfloriți după nevoi,
De ce blamați și spuneți că nu-i bine
Ce fac ceilalți, cei ce nu sunt ca voi?

Când gândul vi-i la viață, ori la moarte,
Și hotărâți s-o țineți sub control,
De ce nu faceți pași spre mai departe,
Să vă intrați, ca Dumnezei, în rol?

Aveți ideea voastră... cât e-a voastră,
Puteți să faceți tot ce vă doriți,
Dar tocmai voi s-o condamnați pe-a noastră...
Vă arătați, în clar, nesăbuiți!

Indecisă nălucire

E noapte și o liniște ciudată
I-a adunat pe cei neliniștiți
Într-o poveste care, altădată
S-ar fi numit a celor obosiți.

De adormit mai nimeni nu adoarme,
Aproape toți au ochii-ntredeschiși
Ca nu cumva, la primul foc de armă,
Să fie, înspre fugă, indeciși.

Conceptul vieții azi e în reformă,
Gândul trăirii pare demodat,
Prin lege lumii i s-a dat ca normă
Un mers de la distanță comandat.

În minutare ceasul se încrede,
Sperând că nu se lasă ispitit
De nedormirea ce prea clar o vede,
Ca semn că omul e mereu grăbit.

Iar calendarul, liber de măsură,
Se face, dintr-odată dictator,
Știind că-i acceptat ca legătură
Între schimbări, absurde, de decor.

Când dă de veste că începe vara
Dă zilei, înspre trecere avânt,
Și-arată tuturor că ea-i hoinara
Ce nu vrea se țină de cuvânt.

Cerul senin e doar o amintire,
Acum e-ncorsetat de năluciri
De a ajuns și el o nălucire,
Prea plin de nevoite licăriri.

Temei de vină

Nu mai știu cât pot să tac,
Să vorbesc cu mine,
Tuturor să mă prefac,
Să spun că sunt bine...

Am, e drept, multe idei,
Puneri în lumină,
Dar prin justul lor temei
Văd că sunt de vină.

Mi-a ajuns îndeajuns,
Să tot fiu o mască,
Să tot caut un răspuns
Care mă demască.

Am ajuns să îmi răspund
Printr-o întrebare,
Când ajung să mă confund
Cu a mea mirare.

Nici cu ochelari de cal
N-am vederi mai bune,
Încă văd ce e real,
Nu mă pot supune.

Sunt un simplu amănunt
Plin de controverse,
Și mereu văzut că sunt
Cu idei diverse.

E destul, m-am săturat
Să tot fiu dovadă
Că sunt cel adevărat,
Trecător pe stradă.

Negarea negării

Negând, necredincioșii,

cred tot mai mult în El,

Când cei lipsiți de minte

acuză tot ce mișcă,

De nu se prind în hora

ce pare o morișcă

În care-i arătată

credința ca drapel.

Cei ce mereu, în vorbe,

și-L iau ca sfânt blazon,

Dar stau mereu la coadă

deloc grăbiți la fapte,

Se fac a nu-nțelege

că și în plină noapte

Credința-i tot credință,

nu aer de bonton.

Nu toți cei ce îl neagă

așa cum e-arătat

Îi pun cuvântu-n umbră

sau vor a-L contrazice,

Nu sunt nici împotrivă-I,

nici nu îl vor uitat,

Când tocmai credincioșii

pornesc să îl explice.

Făcut e după voie

și după-nchipuiri,

De cum e învoiala

cu cel ce bir plătește

Ca nu cumva să lase

motiv de-ngăduiri

Celui ce în credință,

trăind, se regăsește.

Actorie de răscruce

Legături de veacuri se dezleagă,
Rolul de paiață-i căutat
De actori ce nu pot să-nțeleagă
Cum firescul poate fi ratat.

Lumea e-așezată la răscruce,
Totul e întors cu fundu-n sus,
Că minciuna tot mai mult seduce,
Adevărul greu de tot e spus.

Calendarul are, iarăși, altă formă,
Rolu-i e complet denaturat,
Ca detaliu de extremă normă
Prin absurde sensuri relevat.

Chiar și timpul pare-n amorțire
Neștiind de nu-i deja trecut
Printr-o enervantă amăgire
Ce îl vrea și orb, și surd, și mut.

Prin împreunări de argumente
Nimeni nu mai poate dovedi
Puritatea simplelor accente
Ce puteau iubirea ocroti.

Clase de eroase tot mai fine,
Fac realul tot mai grosier
Că-s puțini cei ce se pot abține
În a-și face trupul liftier.

Vinovații urlă cel mai tare
Că sunt cei mai mari nevinovați
Și așteaptă cereri de iertare
De la cei vânduți sau cumpărați.

Și e zarvă multă, iar ruptura,
E deja un mod obișnuit,
Pentru mulți, de-a dovedi că ura
Armă e, de neînlocuit.

Acuta stricătură

Nu vreau să spun acum că nu aud,
Că-n jurul meu e-o liniște acută,
Spun doar că într-o umbră mă includ
Lăsând să treacă vremea ce-i pierdută.

Înscriu pe lista ca și vis stricat
Această întâmplare trecătoare,
Ca să remarc idei ce le-am uitat,
Și-au devenit la ceruri strigătoare.

Ascult prin semne oameni ce vorbesc
Și-aud citind o lume care strigă
Banalități de care se feresc
Știindu-le că uneori instigă.

Acum, nepăsător, învăț mai mult
Despre greșeala ce-mi părea banală
Când încercam pe muți să îi ascult
Deși credeam că vorba lor e goală.

Acum, când totu-i altfel, n-am de gând
Să văd că se vorbește despre mine,
Nici lacrima, spre ștergere trecând,
Nu vreau să știe de mi-e rău sau bine.

Tăcere vreau în jur cât să privesc
Spre cei ce cred că ei ne sting lumina,
Sau că mărimea ei ne-o potrivesc
Ca să purtăm mereu în minte vina.

Și vreau un orizont netulburat
De minți ce viețuiesc în somnolență,
Ca tot ce-i rânced, putred sau stricat,
Să stea în dulcea lui convalescență.

Eu nu aud, dar ochii înțeleg
Și ceea ce nu-i dat să se audă,
Dar chiar de n-am tot adevăru-ntreg,
Nu mă complac a fi o paparudă.

Distanțare socială

Din nou suntem sub semn de întrebare,
Din nou suntem constructori de ruine,
Trecând pe puntea vieții ce nu ține
Atât de multa noastră delăsare.

Gândul mi-e greu și mintea mi-l refuză,
Oricât ar vrea nu are ce-nțelege,
Cum acceptăm ca dincolo de lege
Să tot găsim netrebnicilor scuză?

Nu știu ce vi se-arată în oglindă
Când voi, compatrioți, trăiți cu frică
Și faceți doar ce alții vă indică
Deși ei vor în lanțuri să vă prindă.

Parcă trăiți cumva în altă lume,
Cu totul și cu totul diferită
Ce de minciuni și ură-i părăsită
Iar omu-i doar un animal cu nume.

Vă transformați cu orice zi ce trece
În cei ce doar vorbesc că ar și face,
Dar vor să doarmă liniștiți, în pace
Și îmbătați mereu cu apă rece.

Vorbiți mereu că lumea e în criză,
O criză excedentă, mondială,
Nici aparența nu se mai înșeală,
Iar viața e a libertății miză.

Voi ziceti, leneviți, că va fi bine,
Gândind că viața nu-i nemuritoare,
Și e firesc, prostia nu prea doare,
Dar e mai rea când obicei devine.

Vă zic acum, în glumă, ca un clawn,
Cum de puteți răbda așa ursită
Să tot trăiți o viață pervertită
De unii ce se țin în dinți de scaun?

Închiderea în casă vă stâlcește
Și minima fărâmă de conștiință,
Mimând o samavolnică voință,
Sperând că izolarea vă păzește.

Negați, și tot negați, oricum, ideea
Că nu se poate merge mai departe,
Că acceptând, ajungeți tot la moarte,
Când tot stingeți credințelor scânteia.

Tot ziceți că vi-i grija înspre toate,
Și vreți ca toată lumea să vă creadă,
Însă mințiți cu vorbe de paradă
Că-n brazde stau recolte îngropate.

Ceva e strâmb, și strâmb ne-nfeudează,
Ne trage-n jos, cu totul ne deprimă...
A nu vedea că-i rău deja-i o crimă,
Hai, încercați s-aveți o minte trează.

Hai, încercați să mai aveți emoții,
Nu mai trăiți prin ce aveți în minte,
Că dincolo de cifre și cuvinte
Destinul țării îl avem cu toții.

Nu cumva lașitatea vă doboară,
Justificând o cinică eroare?
Cum scrie presa nu simțiți că doare?
Că ea dintr-o minciună-n alta zboară?

Cu mult prea mult azi construim ruine,
Și ne fixăm doar după alții ora,
Iar dependența zilnică ni-i hora
Ce-n lașități și compromis ne ține.

Cum mai răbdați un pumn murdar în gură?
Cum să tot dați, de fapte, socoteală?
Ce-nseamnă distanțarea socială?
Mai știți unde-ați ajuns, la ce măsură?

Sunteți cârpaci cu degetele boante,
Pensionari ai milei sociale,
Ajunși, prin plecăciuni, cu-n zgârci în șale,
Și sclavi ai neghiobiei arogante?

Puțini mai sunteți cei lipsiți de frică,
Cei ce n-acceptă botnițe și lese
Și nu se vor lichelelor metrese,
Și-n gura mare zic ce au să zică.

Dar unde sunt cei ce țipau într-una
Că stau atenți să nu se fure țara,
De cei văzuți de ei stingând țigara
Cu doar o mână, stânga, totdeauna?

Eu nu vă-mpart, că prea puțin contează,
Retorică îmi este întrebarea,
Dar ascultați, dinspre străbuni, chemarea,
Și încercați să stați cu mintea trează.

Vă zic acum, dar nicidecum în glumă:
Cum de puteți răbda așa ursită
Să tot trăiți o viață pervertită?
Și nu simțiți că lanțuri vă sugrumă?

Privind înspre trecut, nu am ce face,
E timpul să vă spun direct în față,
Că viața-n halul ăsta nu e viață,
Nici pacea, prin cedări, nu este pace.

La luptă dar, români, veniți la luptă
Cât încă lupta nu-i din start pierdută,
Cât demnitatea încă-i o redută,
Cât țara-i încă țară și nu-i ruptă!

Vestire prin tălmăcire

Am tot vorbit cu tine, ți-am tot spus
Cum e cu vremea mergerii-nainte,
Și despre timpul ce-i deja redus,
Greu de-al cuprinde-n câteva cuvinte.

Revin și-ți spun că totul e valabil,
Necesitatea e acum acută,
Firesc fiind, în nici un fel probabil,
Că altceva nicicum nu te ajută.

Pasul pe loc îl bați și tot îl bați
Iar gândul ți-l omori cu vorbe rele,
Și-ai temere, nu vrei să te abați
Spre drumul ce te-ar duce înspre stele.

Multe ți-am spus, dar le-ai numit povești,
Croindu-le modele și tipare,
Uitând s-accepți că toate le trăiești
Mereu părând o simplă întâmplare.

Și iată, iar îți spun, în mod concret,
Că drumurile toate ți-s barate
Și nu te poți ascunde-ntr-un regret
Pe tema obțiunilor ratate.

N-ai cum să te dezlegi, să poți păși,
Decât dând dreptul, vieții, într-o noapte,
Dorințe vechi să lași a se-mplini,
Doar noi fiind părtașii unei fapte.

Prin fapte doar, cu-al lor consens durabil,
Vei rupe lanțul ce acum te strânge,
Și-apoi va fi firesc, deloc probabil,
Să uiți de lacrimi, lovituri și sânge.

Grăbește gândul, nu-l mai ține-n loc,
Nu-i da mereu un iz de tălmăcire,
Cheia e simplă... Simpla-ți dăruire
E calea ta spre viață și noroc.

Cumulativele contraste

Sunt un subiect al marilor contraste,
Din flancul drept până în flancul stâng,
Sunt judecat că veștile nefaste
Le las vederii, fără să mă plâng.

Sunt cel vorbit de rău, dar și de bine,
Și sunt vorbirii numitor comun
Că cel puțin doi oameni sunt în mine,
Unul prea rău și altul foarte bun.

Sunt acuzat că sunt cel ce bag frica
În cei ce sunt mereu înfricoșați,
Usturător fiind precum urzica
În mâinile celor ce-și zic barbați.

Dar sunt văzut izvor de-ncurajare,
Un pansament și alteori un leac
Celor ce cred că toate-s o-ntâmplare
Oricând cu rost și nicidecum un fleac.

Aduc o veste rea și una bună
Și tai în carne vie mai mereu,
Punând mereu contrarii împreună
Exact așa cum, cumul, sunt și eu.

În tot ce scriu, mă bagă unii-n seamă,
Sunt criticat, ori, altfel, lăudat,
Iar unii mi se-apropie cu teamă,
Atenți la pas, de nu-i cumva strâmbat.

Probabil îmi e soarta curioasă,
Să fiu al meu dar și al tuturor,
Acel ce-s omul bun la orice casă
Și-n casa mea doar un banal decor.

Ar fi mai simplu pentru mine, poate,
Ca simplu, singular, să mă impun,
Însă îmi plac, la nebunie, toate,
Și cântecul și coada de păun.

Mi-e clar că sunt un mugur de contraste,
De cald și rece, ori de bun și rău,
De gânduri mari dar și de gânduri proaste,
Și-ntotdeauna înger și călău.

Tăcere izvorâtoare

De-o vreme tac, nici ție nu-ți vorbesc,
Din liniște croit-am o cortină,
Nu mai amestec gândul omenesc
Cu vremea care știu că o să vină.

În viață ne-am lipsit de limpeziri
Lăsându-ne surprinși de-nvolburare
Tot pariind pe marile iubiri
Ce le trăiam mințindu-ne-n visare.

Am spus că totul e predestinat
Ferindu-ne, cu grijă, de cuvinte,
Sperând că nu e totul ruinat,
Că viața merge singură-nainte.

Ne-am folosit de gânduri mult prea mult,
Parcă voind ca ele să vestească,
Concretul denumindu-l ca ocult
Și prea deprins cu patima lumească.

Bat drumuri, adevăruri căutând,
Ca-ntr-un final să aflu și de mine,
Să nu mai cumpăr și apoi să vând
Palate construite pe ruine.

La porți închise bat și le deschid,
Spre curțile lipsite de lumină,
Intrând în rol de clown insipid
În râs luând idei care suspină.

Chiar dacă-mi este sensul interzis,
Impactul n-are timp să se petreacă,
Nici de ar fi să se întâmple-n vis,
Când e să sap fântâni în piatră seacă.

Tot regăsind al lacrimei izvor,
Mi-am iau tăcerea semn de biruință,
Ca învățând să mor, să nu mai mor,
Având credința-n spirit și-n voință.

Degrabă grabă

Din ochi de cer, apocalipse,
Mi se strecoară-ncet în gânduri
Trasând concentrice elipse
Ca drum, tăcerii, printre rânduri.

Sunt eu acel care se-ntreabă
Și tot acel care răspunde,
De ce trăiesc mereu în grabă
Și fug mereu... dar nu stiu unde...

Eu ard în foc, dar nu văd fumul
Ce noaptea îmi grăbește pasul
Să pot opri din grabă drumul,
Iar de-i nevoie să-i sparg ceasul.

Și tot mă-ntreb cât se mai poate
S-alerg, uitând să am oprire,
Să vreau, din pietre, ape, scoate,
Ori limpezi a lor pornire?

Grăbit, cum sunt, privesc spre stele,
În plină zi, când e senină,
Uitându-mi umbra printre ele,
Cu lacrimile-i de lumină.

Și-n graba gândurilor mele
Deja știu vremuri ce-or să vină.

Vederea prin tăcere

În jurul meu aud, prea dur, tăcerea
Ce pare că-mi pătrunde și în scris,
De nu mai pot să mai opresc durerea
Acestui timp trăit prin compromis.

Văd gesturi ce încurcă multă lume,
Cu rolul lor absurd ca înțeles,
Voindu-și regăsirea-ntr-un renume
Al celui ce se crede un ales.

Și înțeleg că mulți se vor opune
Întoarcerii la tot ce e normal,
Amanetând porniri spre fapte bune
Prin derapajul într-un rost banal.

Percepția-mi dă semne de răscoală
Avându-și pumnu-n gură clar motiv,
Dorind a cere grabnic socoteală
Celor ce fac răspunsul evaziv.

Vorbele lumii pierd în importanță,
În gesturi prea puțini sunt diferiți,
Extremul este plin de relevanță,
Semne punând pe mulții ipocriți.

Multa vorbire lasă multe semne
În cearcăne se scaldă ochii goi,
Ce nu mai pot priviri să își îndemne
Spre ziua, așteptată, de apoi.

În liniște aștept o altă noapte,
Lăsând această zi, ca și tribut,
Lipsită de idei, dar și de fapte,
Pieirii în absurdul absolut.

Sunt împăcat și îmi aud tăcerea
Cum pune și îmi pune întrebări,
Și nu mai vrea să treacă cu vederea
Răspunsuri ce-s ascunse în mimări.

Vai, țara mea...

Vai biată țară... Bietul meu popor,
Ce-a mai rămas, cu-adevărat din tine,
Cum te-ai lăsat la mâna tuturor
Ce-ți promiteau că, totuși, va fi bine?

Cuvinte mari... un simplu amalgam
Puse-ntr-un șir cu formă-nșelătoare
Te-a rupt de adevăr și de-al tău neam,
Negând orice fărâmă de valoare.

Toate acum sunt vorbe de nimic...
Iar traiul tău e-o cruntă nebunie
Supusă de călăi cu suflet mic
Ce cred că pot istoria rescrie.

Canalii vin, cu aer de stăpân,
Minciuni, ca totdeauna, să îți spună,
Și să te-nvețe, biet popor român,
Cum să accepți ca ei să te supună.

Cozi de topor, la negru te-au vândut
Crezând că spița li-i nemuritoare,
Și au mânjit întregul tău trecut
Cu-a lor, nerușinată desfrânare.

Te-arăți acum cu totul rătăcit,
Lipsit de orice formă de gândire,
Prin colțurile lumii risipit,
Mergând, fără să-i pese, spre pieire.

Nu mai ai loc și nu-ți găsești un loc
În care să te-ntorci să-ți fie bine,
Dar tot nu vezi că tu ești la mijloc
În lupta intereselor meschine.

Vai, țara mea... vai, bietul meu popor,
Ce-ai devenit? Pe unde vrei a merge?
Începi să fii un sclav al tuturor,
Istoria, încet, încet, te șterge.

Realism în aventură

Trăim această viață... aventură
Firească într-al ei necunoscut
Și fără definire de măsură,
Cu țintă înspre zero absolut.

Ne duce, mai tot timpul, întâmplarea,
Pe unde n-ar fi cazul a gândi
Răspunsul ce-i totuna cu-ntrebarea
Ce ține loc de fapte, zi de zi.

Iar calea ni-i barată de extreme
Când totul ni se pare foarte clar,
Extrapolând mai vechile dileme
Prin gânduri consumate în zadar.

Ni se arată stânga a fi dreapta,
Cu un consens ce pare punct final
Al unui prag mai mare decât treapta
Urcușului ce-l presimțeam normal.

Întoarcerea se face-a fi povară,
De vrem s-avem un altfel de apoi,
Printr-o urcare pe o altă scară
Ce, din mândrii, o facem cum vrem noi.

Dar drumul tot la fapte se reduce,
Și una doar se face-ndeajuns
Să fie piedestal la altă cruce,
La multa fugă spre un alt răspuns.

Oricum ne facem viața, aventura,
Dă semn că doar concretu-i realist
Și nimeni, orișicum i-ar da măsura
N-o controlează-n mod determinist.

Așa ne e, și-așa e dat să fie,
Un șir de lecții cu motiv concret,
Ca să-nvățăm că simpla bucurie
Nu-ncape-n nici o formă de regret.

Avântul spre noroi

Vai, omule, te duci mereu în jos,
Ai cam uitat să mai trăiești frumos,
Acuzi și ești mereu judecător
Împarție vinovăție tuturor...

Nu mai ai ochi, nici nu mai ai obraz,
Când alții au succes îți e necaz,
Și cauți să explici imperativ
Că tot ce au e pur demonstrativ.

În cutezanță nu îți iei avânt
Dar știi să pui doar ură în cuvânt,
Iar din minciună ajutor îți faci
Orgoliul, prin efect, să-ți satisfaci.

Vezi totul ideal, perfect, măreț,
Și-i dai valoare numai după preț,
Restul e pleavă bună de gunoi,
Ori chiar o cârpă plină de noroi.

La toți le spui că ești cel mai corect,
Și asta vrei s-arăți și prin aspect,
Prin vorbele ce șiroiesc idei
Lipsite de știință și temei.

Te-arăți de adevăr încredințat
Și zici că alții-au viață în păcat,
Doar tu fiind model de pocăință
Numindu-ți fudulia drept credință.

Concretul, prin minciuni, îl nuanțezi
Spunându-ți că-i firesc să te distrezi,
Și numai tu ești concludent reper
De cum e totul pe Pământ și-n Cer.

Cu tot ce faci te tragi mereu în jos,
Nici nu mai știi că poți trăi frumos,
Ce nume vrei să ai printre urmași
Când tu doar nesimțire-n urmă-ți lași?

Greu, chiar imposibil

Să fii decent și demn e tot mai greu
În lumea ce nimic nu mai respectă,
Când unii cred că ei sunt Dumnezeu
Și-s puși pe jar când alții nu-i acceptă.

Loc nu mai e de nici un fel de gând
Că toți s-au învățat să nu gândească
Și-l văd pe cel altfel doar enervând
Sfidându-le prostia lor firească.

Să-nveți mereu nu e deloc ușor,
În lumea-n care toți le știu pe toate
Și vor impus doar adevărul lor,
Chiar dacă e, vădit, un băț în roate.

Ceva ce-i nou prea repede-i găsit
Lipsit de necesara evidență,
Și-apoi, spre necunoaștere, dosit,
Dosirea fiind dovadă de clemență.

Să fii cum ești, e rolul imposibil
În lumea ce-a ajuns o mare mască,
Tot exersând amestecul teribil
De nepăsari și viață omenească.

Nimic nu e, oricât e căutat,
Menit a defini o dreaptă cale
Sau cel puțin a nu se da schimbat
Prin simple exerciții lexicale.

Să fii un om, un simplu om, și-atât
Pare a fi o mare încercare,
De vrei să ai obraz și nu doar gât,
Ca trăitor și nu viețuitoare.

Reperele au dispărut de mult,
Locul li-i luat de ordine secrete,
În veacu-acesta dovedit ocult,
Denominat de sfaturi și rețete.

Lipsire de știință

Nu știu deloc de unde-mi vin idei,
Nicicând nu am avut această știință,
Am pus doar pe-ntâmplare clar temei,
Și-n fapte n-am uitat să am credință.

Mă duc, și mă întorc, de multe ori,
Prin corolarul multor amănunte,
Printre trăiri ce nu îmi dau fiori,
Și nici simțiri ce vor să mă încrunte.

Culeg al clipei susur murmurat
Ce stă ascuns în dorul meu de ducă,
Păstrându-mi orizontu-nseninat
Când noaptea-n nedormire mă apucă.

Chiar zorii zilei, deviind povești,
Din gândul adormirii mi le-adună,
Să pot a-i înțelege că-mi dau vești
Din lumea ce-i mereu tot mai nebună.

Și tocmai ea, așa, cu mulți nebuni,
Cu viața într-o mare goliciune,
Mi-aduce-n minte marile minuni
Când soarele, fără să vrea, apune.

Eu știu ce fac, ce sunt, ca om, trăind,
Și-n viața-aceasta sunt în căutare
În ea făclii și focuri mari aprind
Să las văzută marea-mi întrebare.

Prin realism tot caut să găsesc,
Un prag, un vad, o cale de pornire
Pentru idei ce-n minte se tot cresc
Lipsite de a vieții-mpotrivire.

Și-mi vin idei... De unde tot nu știu,
Doar le găsesc în fapte ca reale,
Iar câteodata-n versuri le trascriu
Ca nu cumva să uit de-a vieții cale.

Preț de trecere

Ne trecem dintr-o zi în altă zi
Căutători ai căii spre mai bine,
Sperând că într-o zi ne vom trezi
Recinstruind palate, nu ruine.

Având însă puținul înteles
Al faptelor ce știm că au un nume,
Ne facem vinovați că am ales
Un drum ce se spunea că duce-n lume.

Crezând că suntem fără de bagaj,
Că mai nimic n-avem de luat în seamă
Al vieții val ne-a dus într-un tangaj
De care, uneori, ne este teamă.

Ne vin împotriviri de peste tot,
lA le învinge-i marea provocare,
Denominând consensuri ce nu pot
Să fie și motiv de împăcare.

Trăim datori atâtor datorii
Și plata lor devine o problemă,
Într-un scenariu plin de actorii
Ce par a fi esențe de dilemă.

Amestecând, de peste tot, idei,
Ajungem, mai tot timpul, în extreme,
Când multe par lipsite de temei
Sau, poate, idealuri și embleme.

Punem pe gânduri preț, chiar mare preț,
Dându-i aspect de latură morală,
Lăsându-ne simțirea în dispreț,
Că nu-i cum vrem, perfect rațională.

Ne trecem triști o viață zi de zi,
Vorbind mereu de-o altă zi de mâine
Sperând că tocmai ea ne va trezi
Și ne va fi, în toate, mult mai bine.

Unison de ignoranță

Adio, dar, iubită Românie,
Acum suntem popor cu pumnu-n gât,
Popor ce-și are-n ură bucurie
Dar spre firesc nicum nu-i hotărât.

Trăim mergând pe drum lipsiți de țintă,
De tot ce-i cu folos risipitori,
Și numai ce e rău ne reprezintă,
Și doar pe proști ni-i mai vedem valori.

Cei ce gândesc n-au dreptul să arate
Reperul ce și-l are gândul lor,
Că nu acceptă gurile căscate
Să mai existe omul gânditor.

Hoții cei mari sunt cei ce fac dreptate
Prin clica lor de farisei supuși
Și-obedienți cu gânduri căpătate
Pe când erau cursanți prin interpuși.

Proștii, acum, au devenit o forță
Ce-n mod absurd ia-n stăpânire tot
Luminii dându-i rost de simplă torță
Iar omului doar rolul de robot.

Așa se face că privim căderea
Și tot căderii dăm un ajutor
Să aibă totdeauna ea puterea
De-a împila chiar un întreg popor.

Nimic din ce a fost nu mai există
Spun, cu emfază, cei, ce-s azi, mai mari,
Dar și acei ce au, în vocea tristă,
Dreptatea lor, de clar vizionari.

Nu mai există, realist, speranța
Că bine, mâine, ceva va mai fi,
Trăim la unison cu ignoranța
Mereu cu griji despre a doua zi.

Aș vrea să știu, cumva, ce o să fie,
De-ai să mai poți o țară să mai fii,
Adio, dar, iubită Românie,
Vândută ești de proștii tăi copii.

Unicat denigrator

Ce vorbe, pentru tine mai au rost,
Când mintea ta deja e ciuruită,
Din naştere eşti om mărunt şi prost,
Cu ochi închişi şi gură necioplită?

Dintr-o-ntâmplare cu motiv greşit
Printr-un boschet cu spini şi fără formă,
O mamă-n căutări te-a născocit
Şi te-a născut apoi punctând o normă.

Crescând te-ai arătat un popândău,
Şi-apoi un ins de două-trei parale
Ce tot mereu punea în locul său
Orice valoare ce-i ieşea în cale.

O lume-ntreagă, chiar un univers,
Ţi-ai alocat prin limite înguste,
Ca să arunci, prin şchiopătatul vers,
Câte-o privire, de sub scări, sub fuste.

Ţi-ai încropit, din ură, un jurnal,
Numindu-l de ştiinţă şi cultură,
Făcându-i un format comercial,
Fiindu-i tu, ca unicat, măsură.

Miroşi a mucegai, îţi spun, chiar strig,
Măruntule cu fire puturoasă,
Ce-ţi place să vezi gaura-n covrig
Restul să furi şi să ţi-l duci acasă.

Eşti supărat pe toţi cei ce sunt vii,
Gândirea de venin îţi e sătulă,
Şi cu idei din mahalale scrii
S-arăţi cât ţi-este mintea de fudulă.

Te-a modelat, infectule obscur
Ideea că te ştii în neputinţă,
De ai ajuns să n-ai nici un contur,
Delimitând prostia-ţi de ştiinţă.

Acuzi pe toți, te scuzi că eşti infirm
Dând vina pe-o nedreaptă puşcărie,
Pe mine mă acuzi că nu afirm
Despre chemarea ta spre poezie...

Dar ce să spun? Eşti răul dintre răi,
Eşti ca o puşcărie prăbuşită,
În care i-ai închis pe toţi ai tăi
Şi-ai vrea s-o faci, pentru mai toţi, ispită.

Te-am acceptat, fiind prea milostiv,
Ţi-am acceptat ocare mânioase,
Dar azi nu mai găsesc nici un motiv
Să am cuvinte ce ar fi frumoase.

Eşti azi ajuns... Limbut şi caraghios,
De-auzi un adevăr te complexează
Că te arată hâd şi odios
Iar vorba ta nicicum nu mai contează.

Pe veci rămâi bolnav, cu suflet mic,
Cu umbra-ţi de privire speriată,
O simplă vietate... Un nimic
Ce-n seamă doar de milă e luată.

Obosita constarare

Simt apele că plâng la miază-noapte,
Copacii aplecaţi spre miază-zi,
Şi oamenii ce se dedau la fapte
Grăbiţi în gândul lor de a muri.

Pâinea lipseşte, ploaia nu-i destulă,
Căldurile prin focuri au trecut,
Iar lumea e de toate nesătulă,
Îşi joacă demnitatea la barbut.

Cântarele s-au învăţat să fure,
Gândind că cei săraci prea risipesc
Şi nu e drept bogații să îndure
Ideea că de ceva se lipsesc.

Furtul deja îşi face loc în lege,
Legat de banii ce acum se vând,
Dând dreptul chiar oricui, de înţelege,
Să stea cu el, deopotrivă-n gând.

Conştiinţa noastră stă de veghe-n burtă,
E ca şi noi, un straniu animal,
Ce-i fericit când prin gândirea scurtă
Se defineşte a trăi real.

I-ajuns pământul plin de fiinţe slabe,
Săracii tac, bogaţii n-au auz,
Prea multe case sunt, de fapt, cocioabe,
Pământul azi e plin pân' la refuz.

Cel mic îl linguşeşte pe cel mare
Numindu-se, în sinea lui, firav,
Dar e mereu de laudă în stare,
Oricât s-ar şti că el, de fapt, e sclav.

Privesc spre cer şi văd... răsare luna,
Şi scriu privind spre creste, peste munţi,
Cu gând că-s şi-acum, ca-ntotdeauna,
Încărunţind văzând pe cei cărunţi.

Aşa privind, nimic nu mă mai miră,
Cum nu mă miră calmul regăsit,
Şi nici că timpul lumii, clar, expiră,
Iar eu voi fi atât de obosit.

Ipoteze-n antiteze

Mereu am pus idei în anti-teze,
Ori le-am lăsat cu dublu înțeles,
Cu argumente puse-n paranteze
De cei ce doar o cale au ales.

Acum iubito-ți scriu, fără de teamă,
Dar tot păstrând mai vechiu-mi obicei
Vorbindu-ți de dorința ce mă cheamă
Spre definiri de clipe cu temei.

Așa-ți vorbesc de rostul care-ncape
În idealul tău de pas concret
Ce ni-l avem motiv când sunt aproape
Și vrem să treacă timpul mai încet.

În tot conturul viselor comune
Nu te îmbrac, nu am nici un motiv,
Și-ți spun că te privesc, voind a-ți spune
Că mi te-ai dat, în sens definitiv.

Am pus idei în cadre, în devize
Stricând tipare ce păreau model,
Fiind ajuns o tolbă cu surprize,
Trecută printr-al viselor tunel.

În felul meu, așa, pe îndelete,
Îți scriu în mod ciudat și fantezist
Despre-ntâmplări ce pot să se repete,
Și chiar le vreau deși nu prea insist.

Te las să știi, dar fără amănunte
Cum poți să-mi fii un orizont finit
În jocul cu schimbări frecvent mărunte
Dar niciodată cu motiv gândit.

Și tot așez în sensuri ipoteze,
Lăsându-te concluzii să-ți alegi
Din tot bagajul meu de antiteze
Și jumătăți ce par mereu întregi.

Cerință de oprire

Opriți-vă! Vă spun încă o dată,
Opriți-vă cât nu e prea târziu,
Nu mai loviți la fel ca altădată,
Nu mai puneți iubirea în sicriu.

Vă-mpăunați, continuu, cu credința
Și-l pomeniți mereu pe Dumnezeu,
Ca să se vadă, ziceți, pocăința
Dar măsluiți, ideile, din greu.

Nu-mi mai vorbiți frumos, știu că minciuna
Vi-i fundament la orișice cuvânt
Că obicei vă e, dintotdeauna,
Să n-aveți, nici o clipă, ceva sfânt.

Greu acceptați ce spun, când spun pe față,
Vă par acum, prea mult, periculos,
Că pot să scot, din neguri și din ceață,
Gândul ascuns și faptele pe dos.

Degeaba vreți să deveniți dovada
Unui obrazul curat, nedat cu fard,
Că tot demasc imaginea, fațada,
Dorinței ce-o aveți în foc să ard.

Povestea voastră mult prea multă vreme
A tot întors priviri spre ce ați vrut,
Eu, însă, neavând de ce mă teme,
Să văd ca voi nicicum nu am putut.

Și-a fost să văd altceva, făcătura
Ce v-arăta ca oameni fără greș...
V-am arătat că depășiți măsura
Gunoiul mult e adunat sub preș...

Vă spun din nou, cu vorba apăsată,
Opriți-vă cât nu e prea târziu,
Nu mai loviți la fel ca altă dată,
Oricum, blestem e tot ce-aici, acum, vă scriu.

Urători de gând mărunt

Nenorociți!... Atât aveți în gând,
O răzbunare fără de repere,
Ce nici măcar absurdul nu v-o cere,
Când nesupușii îi luați la rând.

Nici nu contează pentru voi ce sunt,
Că sunt străini veniți la voi în casă,
Ori chiar ai voștri... vouă nu vă pasă
Decât de propriul vostru gând mărunt.

Nimic nu vă oprește să striviți
Pornirea ori dorința de speranță,
Sperând a fi doar voi cei fericiți
Și, dovediți, de mare importanță.

Tot ce aveți în minte sunteți voi,
Și cât s-aveți, așa cum vreți, plăcere,
Indiferenți la cei ce, cu nevoi,
Se zbat, trăind continua durere.

Vindeți iluzii cu-n stricat contur
Pândind câștiguri, definind efecte,
Ca-ntr-un final, ce-l prevedeți obscur
Să arătați că alții-s cu defecte.

Sunteți mereu de toate plângăreți,
Mereu găsiți pe cineva de vină
Ce vă oprește să aveți ce vreți
Căldură, împlinire ori lumină.

Preconfundând al viselor temei
Cu dovedita voastră neștiință,
În desfrânați vă căutați lachei
Cerându-le, în fel și chip, credință.

Pe nesupuși, cu gând mereu murdar,
Îi vreți reduși la viață-n rătăcire
Și le impuneți trecerea-n zadar
Dorindu-le mereu nenorocire!

Jar și foc

Doamne-aprinde rugul, fă un foc,
Fă-l să se înalțe către soare
Ca să lași de tot fără noroc
Pe cei doritori de închisoare.

Pune la-ncercări pe cei ce știi
Că prin vorbe fac doar gălăgie,
Însă-n toiul nopților târzii
Își au, în descântec, bucurie.

Să se ardă, să se facă scrum,
Cel ce vrea pe altul să-l tot fure,
Ori să-i schimbe al menirii drum
Prin idei absurde și obscure.

Pune adevărul ca tălmaci
Spuselor ce vor să fie spuse
Și îi lasă, fără rost, săraci,
Pe făptașii cu idei opuse.

Nu mai fi deloc îndurător
Cu cei ce spre Tine n-au chemare,
Și ridică steag de-nvingător
Dovedind că nu-s într-o eroare.

Ia din jar și pune-le sub pat,
Pune-l lor altar de închinare
Și le fă descântecu-n zadar
Și le dă durerea cea mai mare.

Vârf de flăcări pune-le-n priviri
Celor ce din foc vor vrea să-ți fure
Ca să ardă oameni și meniri,
Impunând nepotriviri obscure.

Fără de-ncetare pune-n foc
Pe măsluitorii de destine,
Să își aibă pas bătut pe loc,
Și, ca neam, o viață în ruine.

Contur meschin

Atâta ură, Doamne,-atâta ură
În viața asta dat mi-a fost să văd,
Că nici nu știu de-și are o măsură,
Ori ea-i măsura unui clar prăpăd.

Am întâlnit, și nu doar ca idee,
Ce nici poveste nu credeam a fi,
Gândul la moarte mare epopee
Ori gând primar al zorilor de zi.

Am întâlnit dorința de răspată
A celor ce fac omul manechin
Fățărnicind dorința-adevărată
Spre interesul lor mereu meschin.

Mi-a depășit puterea de gândire
Contrastul dintre faptă și cuvânt,
Când între zise mari, despre iubire,
Se dovedeau, real, doar vorbe-n vânt.

Obscurități și fapte fără miză
S-au pus a fi motiv de răzbunări,
Și au ajuns, de multe ori deviză,
Minciunilor cu rost de condamnări.

Copiii-și bat părinți, fără milă,
Fugind apoi de chiar trecutul lor,
Vorbind de adevăr cu multă silă
Având mereu un gând răzbunător.

Femei ce fug de sfânta lor menire
Prin ceața dimineții se zăresc
Urând chiar și ideea de-mplinire
În mod cinstit, frumos și omenesc.

Și-am întâlnit gândiri prea mici, meschine,
Ce-l vor pe om un simplu făcător
A ceea ce spun alții că e bine,
Sau e făcut precum e placul lor.

N-am ce să fac, accept și-această ură,
Ea e iubirea celor mici, neputincioși
Ce vor mereu răspuns de anvergură
Să se arate permanent frumoși.

Incertele extreme

Între extreme limita-i incertă,
De multe ori e creasta unui val
Ce pare drept lumină la ofertă
Denaturând, ca și contur, un mal.

Conturbator, o simplă împărțire,
Fără de rest sau cu un rest infim,
Dă de-nțeles, prin clara-i denumire,
Că limite prea mult ne definim.

Din înmulțiri prea mult nu se pricepe,
Nimicul definindu-se curat,
Iar decăderea din nimic începe,
Când totul e, impropriu, expandat.

Extremele se vor doveditoare
Ca minim și ca maxim absolut,
Dacă privirea nu e rotitoare
Și vede doar un singur început.

Sporovăiala a ajuns dovada
Exactității punctului țintit
Celor ce văd curajul prin bravada
De-a tot vorbi de rostul mult dorit.

Iar limita de care se vorbește,
În fel și chip, chiar fără de motiv,
Incertă devenind, nu se oprește,
Nici chiar la rostul ei limitativ.

Amalgam elementar

Nu-s ipocrit, firește, recunosc,
De multe ori mi-e gândul înspre tine,
Și chiar de-mi spui că nu prea te cunosc,
O noapte-aș vrea să o petreci cu mine.

Numai noi doi, lipsiți de orice gând,
Mizând pe ideala întâmplare
Ce ne-a lăsat simțirii, fremătând,
Dorința de concretă-mpreunare.

Să nu ne știe nimeni, pe ascuns,
Seduși de toată lipsa de-ndoială,
Extremelor mirări să fim răspuns
Când ne doresc pedeapsa capitală.

Între idei suntem oricând la fel
Prin consistența pur complementară
Și, elocvent, creației model,
Prin fapta întru tot elementară.

Îți recunosc un gând ce tot îl am,
Și riscă să devină fantezie,
Fixată de-al uzanței amalgam
Când se transpune-n vers de poezie.

Dar nu mă tem să mi te am în gând,
Și gându-mi către tine să pornească
Treceri din zi în noapte numărând
Ca întru tot dorința să-mplinească.

Îți spun direct, nu merg cu-ntorsul dus,
În teama unor vorbe prea directe,
Lăsând un adevăr spre presupus
De consecințe ori, concret, efecte.

Îți recunosc, direct, concret, firesc,
Că sunt atent, la clipa următoare
Când întâmplări, prin datul omenesc,
Ne vor găsi făptași de-mpreunare.