Distanțare socială

Din nou suntem sub semn de întrebare,
Din nou suntem constructori de ruine,
Trecând pe puntea vieții ce nu ține
Atât de multa noastră delăsare.

Gândul mi-e greu și mintea mi-l refuză,
Oricât ar vrea nu are ce-nțelege,
Cum acceptăm ca dincolo de lege
Să tot găsim netrebnicilor scuză?

Nu știu ce vi se-arată în oglindă
Când voi, compatrioți, trăiți cu frică
Și faceți doar ce alții vă indică
Deși ei vor în lanțuri să vă prindă.

Parcă trăiți cumva în altă lume,
Cu totul și cu totul diferită
Ce de minciuni și ură-i părăsită
Iar omu-i doar un animal cu nume.

Vă transformați cu orice zi ce trece
În cei ce doar vorbesc că ar și face,
Dar vor să doarmă liniștiți, în pace
Și îmbătați mereu cu apă rece.

Vorbiți mereu că lumea e în criză,
O criză excedentă, mondială,
Nici aparența nu se mai înșeală,
Iar viața e a libertății miză.

Voi ziceti, leneviți, că va fi bine,
Gândind că viața nu-i nemuritoare,
Și e firesc, prostia nu prea doare,
Dar e mai rea când obicei devine.

Vă zic acum, în glumă, ca un clawn,
Cum de puteți răbda așa ursită
Să tot trăiți o viață pervertită
De unii ce se țin în dinți de scaun?

Închiderea în casă vă stâlcește
Și minima fărâmă de conștiință,
Mimând o samavolnică voință,
Sperând că izolarea vă păzește.

Negați, și tot negați, oricum, ideea
Că nu se poate merge mai departe,
Că acceptând, ajungeți tot la moarte,
Când tot stingeți credințelor scânteia.

Tot ziceți că vi-i grija înspre toate,
Și vreți ca toată lumea să vă creadă,
Însă mințiți cu vorbe de paradă
Că-n brazde stau recolte îngropate.

Ceva e strâmb, și strâmb ne-nfeudează,
Ne trage-n jos, cu totul ne deprimă...
A nu vedea că-i rău deja-i o crimă,
Hai, încercați s-aveți o minte trează.

Hai, încercați să mai aveți emoții,
Nu mai trăiți prin ce aveți în minte,
Că dincolo de cifre și cuvinte
Destinul țării îl avem cu toții.

Nu cumva lașitatea vă doboară,
Justificând o cinică eroare?
Cum scrie presa nu simțiți că doare?
Că ea dintr-o minciună-n alta zboară?

Cu mult prea mult azi construim ruine,
Și ne fixăm doar după alții ora,
Iar dependența zilnică ni-i hora
Ce-n lașități și compromis ne ține.

Cum mai răbdați un pumn murdar în gură?
Cum să tot dați, de fapte, socoteală?
Ce-nseamnă distanțarea socială?
Mai știți unde-ați ajuns, la ce măsură?

Sunteți cârpaci cu degetele boante,
Pensionari ai milei sociale,
Ajunși, prin plecăciuni, cu-n zgârci în șale,
Și sclavi ai neghiobiei arogante?

Puțini mai sunteți cei lipsiți de frică,
Cei ce n-acceptă botnițe și lese
Și nu se vor lichelelor metrese,
Și-n gura mare zic ce au să zică.

Dar unde sunt cei ce țipau într-una
Că stau atenți să nu se fure țara,
De cei văzuți de ei stingând țigara
Cu doar o mână, stânga, totdeauna?

Eu nu vă-mpart, că prea puțin contează,
Retorică îmi este întrebarea,
Dar ascultați, dinspre străbuni, chemarea,
Și încercați să stați cu mintea trează.

Vă zic acum, dar nicidecum în glumă:
Cum de puteți răbda așa ursită
Să tot trăiți o viață pervertită?
Și nu simțiți că lanțuri vă sugrumă?

Privind înspre trecut, nu am ce face,
E timpul să vă spun direct în față,
Că viața-n halul ăsta nu e viață,
Nici pacea, prin cedări, nu este pace.

La luptă dar, români, veniți la luptă
Cât încă lupta nu-i din start pierdută,
Cât demnitatea încă-i o redută,
Cât țara-i încă țară și nu-i ruptă!

Vestire prin tălmăcire

Am tot vorbit cu tine, ți-am tot spus
Cum e cu vremea mergerii-nainte,
Și despre timpul ce-i deja redus,
Greu de-al cuprinde-n câteva cuvinte.

Revin și-ți spun că totul e valabil,
Necesitatea e acum acută,
Firesc fiind, în nici un fel probabil,
Că altceva nicicum nu te ajută.

Pasul pe loc îl bați și tot îl bați
Iar gândul ți-l omori cu vorbe rele,
Și-ai temere, nu vrei să te abați
Spre drumul ce te-ar duce înspre stele.

Multe ți-am spus, dar le-ai numit povești,
Croindu-le modele și tipare,
Uitând s-accepți că toate le trăiești
Mereu părând o simplă întâmplare.

Și iată, iar îți spun, în mod concret,
Că drumurile toate ți-s barate
Și nu te poți ascunde-ntr-un regret
Pe tema obțiunilor ratate.

N-ai cum să te dezlegi, să poți păși,
Decât dând dreptul, vieții, într-o noapte,
Dorințe vechi să lași a se-mplini,
Doar noi fiind părtașii unei fapte.

Prin fapte doar, cu-al lor consens durabil,
Vei rupe lanțul ce acum te strânge,
Și-apoi va fi firesc, deloc probabil,
Să uiți de lacrimi, lovituri și sânge.

Grăbește gândul, nu-l mai ține-n loc,
Nu-i da mereu un iz de tălmăcire,
Cheia e simplă... Simpla-ți dăruire
E calea ta spre viață și noroc.

Cumulativele contraste

Sunt un subiect al marilor contraste,
Din flancul drept până în flancul stâng,
Sunt judecat că veștile nefaste
Le las vederii, fără să mă plâng.

Sunt cel vorbit de rău, dar și de bine,
Și sunt vorbirii numitor comun
Că cel puțin doi oameni sunt în mine,
Unul prea rău și altul foarte bun.

Sunt acuzat că sunt cel ce bag frica
În cei ce sunt mereu înfricoșați,
Usturător fiind precum urzica
În mâinile celor ce-și zic barbați.

Dar sunt văzut izvor de-ncurajare,
Un pansament și alteori un leac
Celor ce cred că toate-s o-ntâmplare
Oricând cu rost și nicidecum un fleac.

Aduc o veste rea și una bună
Și tai în carne vie mai mereu,
Punând mereu contrarii împreună
Exact așa cum, cumul, sunt și eu.

În tot ce scriu, mă bagă unii-n seamă,
Sunt criticat, ori, altfel, lăudat,
Iar unii mi se-apropie cu teamă,
Atenți la pas, de nu-i cumva strâmbat.

Probabil îmi e soarta curioasă,
Să fiu al meu dar și al tuturor,
Acel ce-s omul bun la orice casă
Și-n casa mea doar un banal decor.

Ar fi mai simplu pentru mine, poate,
Ca simplu, singular, să mă impun,
Însă îmi plac, la nebunie, toate,
Și cântecul și coada de păun.

Mi-e clar că sunt un mugur de contraste,
De cald și rece, ori de bun și rău,
De gânduri mari dar și de gânduri proaste,
Și-ntotdeauna înger și călău.

Tăcere izvorâtoare

De-o vreme tac, nici ție nu-ți vorbesc,
Din liniște croit-am o cortină,
Nu mai amestec gândul omenesc
Cu vremea care știu că o să vină.

În viață ne-am lipsit de limpeziri
Lăsându-ne surprinși de-nvolburare
Tot pariind pe marile iubiri
Ce le trăiam mințindu-ne-n visare.

Am spus că totul e predestinat
Ferindu-ne, cu grijă, de cuvinte,
Sperând că nu e totul ruinat,
Că viața merge singură-nainte.

Ne-am folosit de gânduri mult prea mult,
Parcă voind ca ele să vestească,
Concretul denumindu-l ca ocult
Și prea deprins cu patima lumească.

Bat drumuri, adevăruri căutând,
Ca-ntr-un final să aflu și de mine,
Să nu mai cumpăr și apoi să vând
Palate construite pe ruine.

La porți închise bat și le deschid,
Spre curțile lipsite de lumină,
Intrând în rol de clown insipid
În râs luând idei care suspină.

Chiar dacă-mi este sensul interzis,
Impactul n-are timp să se petreacă,
Nici de ar fi să se întâmple-n vis,
Când e să sap fântâni în piatră seacă.

Tot regăsind al lacrimei izvor,
Mi-am iau tăcerea semn de biruință,
Ca învățând să mor, să nu mai mor,
Având credința-n spirit și-n voință.

Degrabă grabă

Din ochi de cer, apocalipse,
Mi se strecoară-ncet în gânduri
Trasând concentrice elipse
Ca drum, tăcerii, printre rânduri.

Sunt eu acel care se-ntreabă
Și tot acel care răspunde,
De ce trăiesc mereu în grabă
Și fug mereu... dar nu stiu unde...

Eu ard în foc, dar nu văd fumul
Ce noaptea îmi grăbește pasul
Să pot opri din grabă drumul,
Iar de-i nevoie să-i sparg ceasul.

Și tot mă-ntreb cât se mai poate
S-alerg, uitând să am oprire,
Să vreau, din pietre, ape, scoate,
Ori limpezi a lor pornire?

Grăbit, cum sunt, privesc spre stele,
În plină zi, când e senină,
Uitându-mi umbra printre ele,
Cu lacrimile-i de lumină.

Și-n graba gândurilor mele
Deja știu vremuri ce-or să vină.

Vederea prin tăcere

În jurul meu aud, prea dur, tăcerea
Ce pare că-mi pătrunde și în scris,
De nu mai pot să mai opresc durerea
Acestui timp trăit prin compromis.

Văd gesturi ce încurcă multă lume,
Cu rolul lor absurd ca înțeles,
Voindu-și regăsirea-ntr-un renume
Al celui ce se crede un ales.

Și înțeleg că mulți se vor opune
Întoarcerii la tot ce e normal,
Amanetând porniri spre fapte bune
Prin derapajul într-un rost banal.

Percepția-mi dă semne de răscoală
Avându-și pumnu-n gură clar motiv,
Dorind a cere grabnic socoteală
Celor ce fac răspunsul evaziv.

Vorbele lumii pierd în importanță,
În gesturi prea puțini sunt diferiți,
Extremul este plin de relevanță,
Semne punând pe mulții ipocriți.

Multa vorbire lasă multe semne
În cearcăne se scaldă ochii goi,
Ce nu mai pot priviri să își îndemne
Spre ziua, așteptată, de apoi.

În liniște aștept o altă noapte,
Lăsând această zi, ca și tribut,
Lipsită de idei, dar și de fapte,
Pieirii în absurdul absolut.

Sunt împăcat și îmi aud tăcerea
Cum pune și îmi pune întrebări,
Și nu mai vrea să treacă cu vederea
Răspunsuri ce-s ascunse în mimări.

Vai, țara mea...

Vai biată țară... Bietul meu popor,
Ce-a mai rămas, cu-adevărat din tine,
Cum te-ai lăsat la mâna tuturor
Ce-ți promiteau că, totuși, va fi bine?

Cuvinte mari... un simplu amalgam
Puse-ntr-un șir cu formă-nșelătoare
Te-a rupt de adevăr și de-al tău neam,
Negând orice fărâmă de valoare.

Toate acum sunt vorbe de nimic...
Iar traiul tău e-o cruntă nebunie
Supusă de călăi cu suflet mic
Ce cred că pot istoria rescrie.

Canalii vin, cu aer de stăpân,
Minciuni, ca totdeauna, să îți spună,
Și să te-nvețe, biet popor român,
Cum să accepți ca ei să te supună.

Cozi de topor, la negru te-au vândut
Crezând că spița li-i nemuritoare,
Și au mânjit întregul tău trecut
Cu-a lor, nerușinată desfrânare.

Te-arăți acum cu totul rătăcit,
Lipsit de orice formă de gândire,
Prin colțurile lumii risipit,
Mergând, fără să-i pese, spre pieire.

Nu mai ai loc și nu-ți găsești un loc
În care să te-ntorci să-ți fie bine,
Dar tot nu vezi că tu ești la mijloc
În lupta intereselor meschine.

Vai, țara mea... vai, bietul meu popor,
Ce-ai devenit? Pe unde vrei a merge?
Începi să fii un sclav al tuturor,
Istoria, încet, încet, te șterge.