Extrem balans

Abia acum înveți trăi iubirea,
Din multele-ți greșeli te regăsești
Ca timp să ai să-ți împlinești menirea,
Și vieții rost firesc să dăruiești.

Încă nu crezi că semn de tinerețe
Ți-apare-n ochi și-i schimbător de chip
Când faptei îi dai rost și frumusețe,
Negând c-ar fi furtună de nisip.

Extremele constant se conturează
Când uiți să-ți ai motive-n mod real
Voind să știi că altceva urmează
Fixate de un prag perfect normal.

Acum, altfel decât credeai odată,
Nu-ți mai dorești exemplul clandestin
Al unei lumi în falduri îmbrăcată,
Punând accent pe-al nopții rol meschin.

Încet, încet, te lași să fii simțire,
Fugind de simple, biete încercări
Ce nici ca simulacru de iubire
Nu s-au vădit motiv de mari chemări.

Din tot calupul faptelor trecute,
Cu rostul pus în puncte de suspans,
Te mai opresc concluzii absolute
Și uiți de-al concordanțelor balans.

Ideile-ți, cândva doar ideale,
Azi au contur de faptă și efect,
Dând existenței motivări reale,
Punctând, fără erori, direct, perfect.

Te lași, acum, prin simplități, prezentă
În darul ce devii pe prag de zi,
Fiindu-ți tresărirea evidentă,
Voindu-mă în tine-a nemuri.

Faldul de orgoliu

Tu stai acum în umbră de răscruce,
Atentă şi la pasul următor,
Voind să ştii ce căi or să apuce
Ideile din timpul viitor!

Şi-mi spui mereu că, în sfârşit, faci pace
Cu gândul tău, nu îl mai ţii ascuns,
Altceva nu mai vrei, nici nu ţi-ar place,
Concret vorbind îţi eşti îndeajuns.

Dar toate-s numai vorbe, din mândrie,
Orgoliului îi dai, forţat, avânt,
Fără să vezi că ce va fi să fie
Nu se va vrea fixat de-al tău cuvânt.

Nici stânga şi nici dreapta nu se-adună
Sub un stindard de far îndrumător,
Lăsând cortina plină de minciună
Să-ţi fie unic, elocvent, decor.

Libertinaju-ţi pare libertate
Sub faldul unui gând înşelător
Când crezi că un cuţit înfipt în spate
Este un semn distict de vis şi dor.

Îţi pui un nume şi îţi dai renume,
Ticsind idei ce n-au măcar contur,
Avidă de priviri de la o lume
Ce vede doar ceea ce ţii în jur.

Şi ai în jur destule umbre fade,
Şi indivizi a toate doritori,
Ce-s prefăcuţi, voind doar să te prade,
Dornici mereu de-a fi cuceritori.

Încă mai spui că de nimic nu-ţi pasă,
Că eşti în plină forţă şi avânt,
Dar ştiu că stai de-o vreme-nchisă-n casă,
Sperând că e crezut al tău cuvânt.

Convergențe de urziri

Când tu ţi-l vezi străin pe cel de-aproape,
Şi-l vezi ca mărăcine, ghimpe, scai,
Cât crezi că adevărul n-o să-ţi scape
S-arăţi ce gânduri şi ce suflet ai?

O lacrimă de cade, din durere,
N-o poţi usca, nu poţi nicigând s-o ştergi...
Cum poţi să crezi că viața-i o plăcere,
Când printre lacrimi multe vrei să mergi?

Oricât te-arăţi gândind spre mai departe,
Şi dai, vorbirii inimos contur,
Când faptele-s morman de oale sparte,
Cum poţi vorbi de rău pe cei din jur?

Poţi vorbelor să dai contururi multe,
Din fantezii urzind multe poveşti,
Dar când, de fapt, arunci, subtil, insulte,
Tu ştii, fără tăgadă, ce urzeşti...

Dar cum eşti tu de cel ce-l ai aproape
Când înspre el privirile-ţi nu merg
Şi, din trecuturi, vrei să se dezgroape
Idei ce înspre tot ce-i rău converg?

Cum te priveşti, târziu, în miez de noapte
Ştiindu-l singur, însetat, flămând,
Plin de-ntristarea multor, zise, fapte
Ce niciodată nu i-au stat în gând?

Tu cum te simţi, cum defineşti isprava,
Când nu-ţi faci timp de bine să vorbeşti
Pe cel ce-l vezi gustând mereu otrava
Pornirilor prin care-l tot jigneşti?

În jurul tău e gol prin goliciunea
Ce ţi-ai făcut-o viselor temei,
Şi-ţi e întunecată raţiunea
Că tu nu poţi, dar multe, altfel, vrei...

Stradă cu măști

Fără idei ies măştile pe stradă
Nu mai gândesc, ştiu doar ceea ce-i spus,
În nici un caz ochi nu mai au să vadă
Un altceva, firesc şi nesupus.

Un idol consacrat prin vorbe multe
Şi-au luat prin negândiri şi nesimţiri
Ca nu cumva de suflet să asculte
Cei doritori, continuu, de înrobiri.

Cu detractorii au căzut la pace,
Cu nesupuşii caută război,
Dar gesturile firii sunt sărace,
Mascaţii sunt, de rațiune, goi.

Plimbându-se, cu gândul stau la frică,
Şi la feriri de tot ce au în jur,
La firu-n patru care se despică
Numind firescul drept concret sperjur.

Vederii negăsind o perspectivă,
Negând că orizontu-i luminos,
Mersul ni-l văd plutire în derivă,
Şi zâmbetul un rânjet furios.

Şi parcă tot mai multe se arată,
Şi parcă trecătorii se răresc,
Iar zâmbetul e-amar... Un fel de plată
Celor ce mint, ştiind ce măsluiesc.

Orice idee în esenţă-i fadă,
Când se propteşte-n tot ce e finit
Că nu mai vrea s-audă ori să vadă
Ce-nseamnă plus şi minus infinit.

Nu au idei, nu vor să mai gândească,
Sunt fără gând spre vremuri de apoi,
Privesc în gol, vor doar să se ferească
De cei ce nu-s de raţiune goi.

Întâmplare prin schimbare

Se-ntâmplă multe şi se schimbă multe,
Şi multe chiar ciudate ni se par
Când viaţa pare trecere-n zadar,
De noi voind puţin să mai asculte.

Lipsit de sens, ne încordăm a crede,
Un gând ce n-are, zicem, un motiv,
Numindu-l rătăcit şi instinctiv,
Şi-l acuzăm că prea puţine vede.

Ajungem totuşi la dovada clară
Că noi, de noi, suntem chiar temători
Şi ne supunem marilor erori
Tot aşteptând minunea să apară.

Dar şi aşa, credem că ne reţine
Sintetizări pornite din temei,
Când viaţa-şi pune, împotriva ei,
Ideea că ea, clar, nu-şi aparţine.

Ţi-s vorbele, de ceva timp, ciudate,
Prinse-n concretul zis pre-văzător,
Ştiindu-le pe toate întâmplate,
Într-un trecut privit din viitor.

Şi, tot ciudat, ţi-e modul de-a le spune,
Dând orizontul nopţii în vileag,
Când luna pare cumva că apune
Drept mărturie pasului pe prag.

Nici eu nu sunt cu fapta mai departe,
Sunt nou venit, din lumea nimănui,
În lumea-n care totul se împarte
Iar omul, liber, nici în vise nu-i.

Prin multe întâmplări tu eşti schimbarea,
Şi eşti pornire cu motiv firesc
De-a fi, încă o dată, întâmplarea
În tine nemurirea să-mi găsesc.

Requiem pentru Tincuța

S-a întâmplat ceva... Ceva cuidat,
Numai atât în vorbe mai pot spune,
Absurd și greu, prea greu, de acceptat,
Cuvintele refuză să se-adune...

Venise vremea cerului senin,
Norii uitau, parcă voit, să plouă,
Lăsând speranțe gândului deplin
Că viața se va ști o viață nouă.

Pas elegant se arăta în mers
Albul era reper de puritate,
Ce lumina întregul univers
Cu-nsemnul lui de clară-ntâietate.

Nimic nu se găsea extravagant,
Pasul era model de eleganță,
Concret, firesc și-n sine impozant,
Nestăvilit de-a lumii ignoranță.

Intrase totul pe un drum normal,
Intrase și absurdu-n insolvență,
Lăsând fără motiv faptul banal
În forma-i de concret și persistență.

Furtuna a venit fără vestiri,
Fără a da un semn de-nnourare,
Născând idei de mari nelămuriri
Și-un semn îndurerat de întrebare.

Și fulgere, din Ceruri, au căzut,
Lovind fără de milă ori credință,
Ca să trimită totul în trecut,
Ba chiar și existența în neființă.

Ceva ciudat... absurd s-a întâmplat,
Când tu priveai, Tincuța, către soare,
Spre Ceruri și pe tine te-a-nălțat,
Și-acolo te-a păstrat, nemuritoare...

Vestire de decor

În vremea-aceasta plină de gâlceavă,
Eu încă vin, nu să vă spun poveşti,
Vin cu idei şi vin să vă dau veşti,
Că viaţa întru totul ni-i bolnavă.

S-a inventat un cumul de motive,
Fixate de absusrdul redundant
Prin care tot ce pare important
Pune pe rol repere prezumtive.

Poate greşesc şi mă înșel amarnic
Gândind că a vă spune-i ceva bun,
Doar fiindcă văd că ţevile de tun
Vă fac al vieţii drum un drum zadarnic.

Simt mai mereu... N-aveţi nici o plăcere
Oglinzilor să deveniţi reper
Când ridicaţi privirile spre Cer
Dorindu-vă avere şi putere.

Clar nu vă e ţi nici nu vă e bine
Când drumul pare mult ocolitor,
Pierdut, ca importantă în decor,
Spunând că nu îl vreţi, nu v-aparţine.

De-aţi fi atenţi, de-aţi vrea să ştiţi mai multe
Aţi acceptaţi că viaţa, prin greşeli,
Prin graba spre multiple linguşeli,
E un pamflet cu replieri oculte.

Nu vă convine când, fără ştiinţă,
Luaţi în vorbe ceva cunoscut,
Spunându-vă că mult l-aţi prefăcut,
Menindu-l a vă fi spre biruinţă.

Eu vin cu vorbe, vin şi dau de veste,
Vestesc idei pe care le-aţi gândit,
Spunându-vă că jocul s-a sfârşit,
Iar voi vă faceţi, singuri, de poveste.