Așteptări cutumiare

Dezastru e prin lume... şi prin ţară,
Iar oamenii nu ştiu exact ce vor,
Aşteaptă un Mesia să apară,
Un Mesia gândind în locul lor.

Şi peste tot se moare... şi se moare
Otrăvuri şi iluzii tot plătind
Celor ce vând idei înălţătoare,
Naivilor ce-n jocul lor se prind.

Sub ape răzvrătite stau să cadă
Iluzii ce în case s-au ascuns,
Convinse ca în oameni să se-ncreadă
Mai mult decât firesc şi-ndeajuns.

Se ard de tot principii şi cutume,
Într-un prăpăd al bruştelor schimbări
Voite de nebuni ce vor să-ndrume
Dând ei mereu răspunsuri la-ntrebări.

Furtunile din ceruri se coboară
Să umple-al apei vad mult însetat,
Dar malul lui stricat trage pe sfoară
Pe cei ce, fără minte, l-au mutat.

Şi-n revărsarea lor, o lume mică,
Lipsită de credinţă şi idei,
Minciunii firu-n patru tot despică,
Găsind elucubraţiei temei.

Iar valul fierbinţelii se-ntăreşte,
Pe zi ce trece se transformă-n foc,
Răzbunător pe omul ce-şi doreşte,
În faţa lui nimic să n-aibă loc.

Alte-ntâmplări continuă să vină,
Dând peste cap un aşa zis-normal,
Dar noi, cu mintea noastră prea puţină,
Suntem seduşi de panicardul val...

Haos de morișcă

Sunt vremurile noi prea schimbătoare,
Nimic nu se păstrează prin normal,
Deşi nimic nu este nou sub soare,
Naivii, tot mai mulţi, se cred pe val.

Cei ce sunt nărăviţi şi tot contestă
Valoarea celor ce mai şi gândesc,
Au doar idei ce cred că îi atestă
Făuritori de adevăr lumesc.

O nebunie, fără de măsură,
E adevărul fiecărei zi,
Justificată doar prin marea ură
A celor ce, corect, nu pot trăi.

Mereu stau aruncate, la vedere,
Idei ce par lipsite de cusur
Argumentate doar de o părere
Că altfel viaţa are rost obscur.

O tainică, hoatică, morişcă
Se tot învârte-n sens constant invers
Să ţină-n loc pe toţi cei ce se mişcă
Şi-n cerc închis să-şi aibă bunul mers.

Iar cercu-i tot mai strâns, şi se tot strânge,
Tinzând mereu către un punct, final,
Punctul în care viaţa se constrânge
La simplă vieţuire-n mod banal.

Şi totul este putred, în esenţă,
Orice mişcare duce-n derapaj,
Dar mult prea lăudată, cu demenţă,
Din lipsă de principii şi curaj.

Mereu se vrea continua schimbare,
Precum o vor schimbatele păreri
Sau după cum vor cei cu gura mare,
În regăsirea lor pe nicăieri.

Alergare-n disperare

Pe drumuri azi e mai puţină viaţă
Şi animale mor, şi oameni mor...
Moartea și-arată unica ei față,
Fără să-i fie teamă de decor...

E multă, tot mai multă alergare,
Şi tocmai ea e drum spre nicăieri,
Fiind mereu sub semn de întrebare,
Un punct al nesfârşitelor poveri.

Se-aleargă, încontinuu, nebuneşte,
Admonestaţi sunt cei ce stau pe loc,
La adevăr mai nimeni nu gândeşte,
Şi nici la altă cale, de mijloc.

Oprirea e motiv de enervare,
De forfotă şi zbucium nesfârşit,
Că nimeni, timp, de aşteptări nu are,
Şi nu se vrea de întâmplări oprit.

Orice ar fi altfel, e-o barieră
Ivită în moment inoportun,
Chiar clipa, cu durata-i efemeră
Prin însăşi ea porneşte un taifun.

Mimarea e mereu omniprezentă,
Cortină sau un simplu paravan
Al lipsei de urmare ori amprentă
Şi-al gândului dator primului plan.

Contează doar ideea de viteză,
Şi fuga nefirească de trecut,
Plecând de la fragila ipoteză
Că-i totul, dinainte cunoscut.

Omu-i deja un simplu sloi de gheaţă,
În schema cu decorul schimbător,
Şi nu vorbeşte nimeni despre viaţă
Suntem prea prinşi în graba tuturor.

Concludență seductivă

Ce-ar fi de spus?... Cuvintele-s puţine,
Nu pot cuprinde-ntregul necuprins
Al vieţii regasite prin ruine
Din vremea când credeam că sunt învins.

Printre căderi, privind spre mai departe,
Nu m-am lăsat de timpuri noi sedus,
Numindu-mă reperul ce desparte
Lumi ce sunt jos, de lumile de sus.

Nu pot să fac din lacrimi o poveste
Deşi întreaga lor poveste-o ştiu,
Dar pot să dau, cui vrea pricepe, veste
Că sunt prezent şi nu trăiesc pustiu.

Am lumea tot mai bine definită,
Chiar ea, în multe lumi, acum s-a rupt,
Simţindu-se mai bine împărţită,
Sedusă de-al căderii rost, abrupt.

N-am ce s-aleg, las viaţa să aleagă,
Fiindu-şi ea alegerii motiv,
Putând astfel mai bine să-nţeleagă
Principiul concludent imperativ.

Că bine e pe ea o las a spune,
Fac tot ce pot să nu schimb mai nimic,
Să văd chiar şi-n furtună zile bune,
Drumul firesc să nu îl mai complic.

Altceva ce să spun? Nu am cuvinte
Prin care să adaug fantezii
Ca să arăt ce multe-mi trec prin minte
Ca trăitor în nopţi mereu pustii...

Tot ce mai am de spus o spun prin fapte,
Când ele vin cu totu-ntâmplător,
O spun în plină zi ori plină noapte,
Oricum, spre cunoştiinţa tuturor.

Zădăricirea prin ferire

Voi cei ce vreți mereu să stați în casă,
Când credeți că vă este totul clar,
De viața voastră, totuși, vă mai pasă,
O vreți trecută grabnic și-n zadar?

Când acceptați că doar așa e bine,
Crezând că în bârlog sunteți feriți,
N-ajungeți să gândiți că-i o rușine
Ascunși de ochii lumii să muriți?

Ce-i adevărul? Vi-i destul a crede
Că tot ce e știut vă e și spus,
Că ceea ce-i ascuns se întrevede
Când pe temeiul just e suprapus?

Unde ajungeți? Mai voiți a merge
Pe drumul ce-l aveați, concret, de mers
Și urmă să lăsați ce nu se șterge
Să nu o luați cumva în sens invers?

Și dacă, totuși, vreți să stați în case,
Fiindu-va voința crez suprem,
Ce-aveți cu cei ce-aleg să nu se lase
Pierduți în turma celor ce se tem?

Ce vreți cu voi e gând ce v-aparține,
Puteți să-l înfloriți după nevoi,
De ce blamați și spuneți că nu-i bine
Ce fac ceilalți, cei ce nu sunt ca voi?

Când gândul vi-i la viață, ori la moarte,
Și hotărâți s-o țineți sub control,
De ce nu faceți pași spre mai departe,
Să vă intrați, ca Dumnezei, în rol?

Aveți ideea voastră... cât e-a voastră,
Puteți să faceți tot ce vă doriți,
Dar tocmai voi s-o condamnați pe-a noastră...
Vă arătați, în clar, nesăbuiți!

Indecisă nălucire

E noapte și o liniște ciudată
I-a adunat pe cei neliniștiți
Într-o poveste care, altădată
S-ar fi numit a celor obosiți.

De adormit mai nimeni nu adoarme,
Aproape toți au ochii-ntredeschiși
Ca nu cumva, la primul foc de armă,
Să fie, înspre fugă, indeciși.

Conceptul vieții azi e în reformă,
Gândul trăirii pare demodat,
Prin lege lumii i s-a dat ca normă
Un mers de la distanță comandat.

În minutare ceasul se încrede,
Sperând că nu se lasă ispitit
De nedormirea ce prea clar o vede,
Ca semn că omul e mereu grăbit.

Iar calendarul, liber de măsură,
Se face, dintr-odată dictator,
Știind că-i acceptat ca legătură
Între schimbări, absurde, de decor.

Când dă de veste că începe vara
Dă zilei, înspre trecere avânt,
Și-arată tuturor că ea-i hoinara
Ce nu vrea se țină de cuvânt.

Cerul senin e doar o amintire,
Acum e-ncorsetat de năluciri
De a ajuns și el o nălucire,
Prea plin de nevoite licăriri.

Temei de vină

Nu mai știu cât pot să tac,
Să vorbesc cu mine,
Tuturor să mă prefac,
Să spun că sunt bine...

Am, e drept, multe idei,
Puneri în lumină,
Dar prin justul lor temei
Văd că sunt de vină.

Mi-a ajuns îndeajuns,
Să tot fiu o mască,
Să tot caut un răspuns
Care mă demască.

Am ajuns să îmi răspund
Printr-o întrebare,
Când ajung să mă confund
Cu a mea mirare.

Nici cu ochelari de cal
N-am vederi mai bune,
Încă văd ce e real,
Nu mă pot supune.

Sunt un simplu amănunt
Plin de controverse,
Și mereu văzut că sunt
Cu idei diverse.

E destul, m-am săturat
Să tot fiu dovadă
Că sunt cel adevărat,
Trecător pe stradă.