Eu și după mine

Vor spune, unii, cândva, c-am murit,
Iar alții doar c-am încetat din viață,
Fiind, de multele probleme, obosit,
Și prins când evadam prin copci de gheață.

Tăcerii mele se va da un sens
Lipsit de evidente argumente,
Deși se va dori un clar consens
Între idei lipsite de amprente.

Și vor mai spune, mulți prea mulți, povești,
De care n-am avut nicicum știință,
Numindu-se cei dătători de vești
Despre puțina-mi minte și voință.

În lipsa mea, criteriul va fi clar,
Uitând să ia la adevăruri seama,
Furat de marea trecere-n zadar
A celor ce își au, credință, teama.

Necunoscuții zice-vor că știu
Pe unde pașii mi i-am dus să meargă
Din zori de zi până în la ceas târziu
Ca urmele prin fapte să se șteargă.

Nemaivăzându-i, nu se vor opri
În încercarea lor de-ași face nume,
Istoria să-i poată aminti
Ca trecători, umili cândva, prin lume.

Vorbi-vor cei ce n-au nici un motiv
Despre credința mea în veșnicie
În felul lor, tot timpul evaziv,
Voind cuvântul spus oricum să fie...

În replici neputând să mă implic,
Îi voi lăsa cum vor să se arate,
S-arate că au sufletul prea mic
Și-nfig cuțitul totdeauna-n spate.

Orice s-ar spune, n-o să fie tot,
Nici adevăruri n-or să fie toate,
Știu însă că, prin moarte, am să pot
Să am reala, pură, libertate.

Contraexces

Crăciunul abia vine... A-nghețat
Uimit că lumea spune că-l așteaptă
Voindu-se a fi mai înțeleaptă,
De-ar ști ce va urma cu-adevărat.

Stă undeva, ascuns printre priviri
Ce, lângă umbre, se găsesc pierdute,
În așteptarea clipelor vândute
Atâtor multe alte rătăciri.

Se știe azi ajuns un fel de târg
În care viața-i pusă-n galantare
La preț de excedentă relevare
A nevoinței ce a dat în pârg.

Și nu mai e nimic din tot ce-a fost,
Pentru o lume ce mereu se teme,
Punând accent continuu pe probleme
Ce sunt legate de al vieții rost.

Zăpezile-au rămas prin amintiri,
Și mult rea rar se-ntâmplă să mai ningă,
Când Cerul abia poate să distingă
Ape curgând de cele-n rătăciri.

Focul în sobă e un lux major,
Idilic semn al clipei efemere,
Prin care unii spun că au putere,
Să treacă de ieșirea din decor.

De-al iernii ger poveștile vorbesc
Dar greu mai pot să fie înțelese
În vremea-n care marile excese
De adevărul vieții se lipsesc.

Nici un motiv nu-i prea convingător
Zorii să fie semn că o să vină
O nouă zi cu drumu-i lumină,
Cu necesarul pas în viitor.

Cuvântul la hotar

Dacă-i nevoie drumul mi-l voi duce
În locu-n care drumurile duc,
Așa cum sunt, purtând fireasca-mi cruce
Fără să-ntreb pe unde s-o apuc.

Nu sunt stăpân, n-am minima putere
Ca să trăiesc ori, cumva, să amân
Clipa ce știe cum, printr-o durere,
Mi-e dat să plec ori, altfel, să rămân.

Nici nu-mi propun ceva, numit, de seamă,
O zi în minus sau o zi în plus,
De nici o cale nu îmi este teamă,
Nu-s eu, față de alții, mai presus.

Accept orice, chiar dacă am regrete
Că m-am pierdut, de multe ori, pe drum
Sau am băut, mințind că îmi e sete,
Pelin amar amestecat cu scrum.

Și-aș bea din nou dacă ar fi nevoie,
Fără să spun, fricos, că e prea mult,
Fără să cer la cei din juru-mi, voie,
La fel ca-n vremuri ce-au apus ocult.

Că ceva poate fi mai rău... Nu-mi pasă,
Cu doar o moarte vieții-i sunt dator,
Iar grija ei n-o am, nu mă apasă,
În grija ei mă las ca să și mor.

Trăiesc și am trăit coincidențe,
Dualitatea lor nu-i un concept
În care fapte fără elocvențe
Intră în rol extravagant, inept.

Asta e tot... N-am să mă pot opune,
Și nici nu vreau cumva să mă opun,
Concretul va fi dat să încunune
Ideile ce-n fapte mă transpun.

Chilipir speculativ

Domnitorii țării-au înghețat,
Duși de cei de astăzi în uitare,
Ocupați cu-a vieții disperare
Ce îi vrea uitând ce-au învațat.

Nu mai au nici în poveste loc,
Nici chiar în istorii prescurtate,
Că prin dorul lor de libertate
Pot porni idei de jar și foc.

Au fost scoși din cărți, fără motiv,
Și ascunși cu grijă-n calendare
Căci ideea străjii la hotare
Azi e un defect speculativ.

Nu mai au nimic, acum, de spus,
Li s-a dat doar dreptul la tăcere,
Hotărât-au cei de la putere,
Cei ce cred că vieții-s mai presus.

Unii-și au renumele schimbat
Din idei ținând de interese,
Puși în turma marilor excese
Ce ne scot azi țara la mezat.

Fantezii cu iz de aventuri
Sunt și astăzi puse la vedere
De cei roși de-a patimii putere,
Spre mărirea celor mulți obscuri.

Se rescriu istorii, se prescriu
Fapte ce-au rămas nepedepsite,
Prin idei de-a dreptul măsluite
De un biet savant chilipirgiu.

Domnitorii țării zac uitați
Puși, de niște inși cu minți optuze,
Drept modele de idei confuze,
Aventurieri controversați.

Mărunțiș de amănunt

Văd trupul cum orgoliului ți-l vinzi,
Ca să-nțeleg, cumva, că fugi de mine,
Și să-mi arăți că rolu-ți aparține,
Și că, oricând, poți focuri să aprinzi.

Simțirile, deși tu știi, decad,
Pui gândului o grea, prea grea, povară,
În zori de zi sau chiar la ceas de seară,
Pe viață pui accentul retrograd.

Gândeai cândva, ceva, de un alt fel,
Dădeai și-atunci orgoliului valoare,
Crezând că ești o lacrimă de soare
Pusă-n consum cu rost de-a fi model.

Și te vindeai, spunând că e firesc
Alintul unor vorbe mincinoase
Dacă prin fapte îți aduci foloase,
Chiar dacă alții doar te folosesc.

Din obicei, dar tot la fel, mințind
Te tot opui ideilor reale
Reinventând meniri universale,
De tine, fără voia ta, fugind.

Găsești, dispre trecut, împotriviri
Ce n-au valori cumva recunoscute,
Simțirilor ce ție-ți sunt plăcute.
Le tot aduci morman de-nvinuiri.

Acum pui preț altfel, pe amănunt,
Răstălmăcind concretul unui bine,
Pe care-l faci, așa cum îți convine,
Umbrit de sensul unui gând mărunt.

Extrem balans

Abia acum înveți trăi iubirea,
Din multele-ți greșeli te regăsești
Ca timp să ai să-ți împlinești menirea,
Și vieții rost firesc să dăruiești.

Încă nu crezi că semn de tinerețe
Ți-apare-n ochi și-i schimbător de chip
Când faptei îi dai rost și frumusețe,
Negând c-ar fi furtună de nisip.

Extremele constant se conturează
Când uiți să-ți ai motive-n mod real
Voind să știi că altceva urmează
Fixate de un prag perfect normal.

Acum, altfel decât credeai odată,
Nu-ți mai dorești exemplul clandestin
Al unei lumi în falduri îmbrăcată,
Punând accent pe-al nopții rol meschin.

Încet, încet, te lași să fii simțire,
Fugind de simple, biete încercări
Ce nici ca simulacru de iubire
Nu s-au vădit motiv de mari chemări.

Din tot calupul faptelor trecute,
Cu rostul pus în puncte de suspans,
Te mai opresc concluzii absolute
Și uiți de-al concordanțelor balans.

Ideile-ți, cândva doar ideale,
Azi au contur de faptă și efect,
Dând existenței motivări reale,
Punctând, fără erori, direct, perfect.

Te lași, acum, prin simplități, prezentă
În darul ce devii pe prag de zi,
Fiindu-ți tresărirea evidentă,
Voindu-mă în tine-a nemuri.

Faldul de orgoliu

Tu stai acum în umbră de răscruce,
Atentă şi la pasul următor,
Voind să ştii ce căi or să apuce
Ideile din timpul viitor!

Şi-mi spui mereu că, în sfârşit, faci pace
Cu gândul tău, nu îl mai ţii ascuns,
Altceva nu mai vrei, nici nu ţi-ar place,
Concret vorbind îţi eşti îndeajuns.

Dar toate-s numai vorbe, din mândrie,
Orgoliului îi dai, forţat, avânt,
Fără să vezi că ce va fi să fie
Nu se va vrea fixat de-al tău cuvânt.

Nici stânga şi nici dreapta nu se-adună
Sub un stindard de far îndrumător,
Lăsând cortina plină de minciună
Să-ţi fie unic, elocvent, decor.

Libertinaju-ţi pare libertate
Sub faldul unui gând înşelător
Când crezi că un cuţit înfipt în spate
Este un semn distict de vis şi dor.

Îţi pui un nume şi îţi dai renume,
Ticsind idei ce n-au măcar contur,
Avidă de priviri de la o lume
Ce vede doar ceea ce ţii în jur.

Şi ai în jur destule umbre fade,
Şi indivizi a toate doritori,
Ce-s prefăcuţi, voind doar să te prade,
Dornici mereu de-a fi cuceritori.

Încă mai spui că de nimic nu-ţi pasă,
Că eşti în plină forţă şi avânt,
Dar ştiu că stai de-o vreme-nchisă-n casă,
Sperând că e crezut al tău cuvânt.